Page 22 - 1909-06
P. 22
142 LUCEAFĂRUL Nrul G, 1909.
inilor de glorie şi umilinţă a trecutului — toate aceste mărăcini. Ion Pietraru e un haiduc în rasa de că
nu mai au nici un rost. lugăr, fratele dela mănăstirea Secu e „un biet ţăran
E o pagină de ironie amară, o pagină, cum n’am amărît". iar cât pentru maice, nu sunt nici ele mai abitir.
mai cetit încă în volumele lui Sadoveanu, de aceea o Maica Polixenia, arhondăriţa dela Agapia, întreabă
şi citez în întregime: „Un călugăr clipeşte din ochi şi pe oaspeţi, dupăce înţelesese că aceştia aveau ceva
vorbeşte de nişte vinuri şi de nişte mâncări: un „boer“ la chimir: „Poate căutaţi case?.. Este o maică...
din târg râde şi îşi aduce aminte cu glas tare despre Are o căsuţă curată... Foarte vrednică maică ... Vred
o iubire a lui cu o Ţigancă de prin partea locului: nică şi deşteaptă..." Şi spunând despre viaţa, ce se duce
cu toată credinţa mărturisesc că tot ce cugetam eu acolo pe timpul verii, când vin vizitatori foarte mulţi,
în faţa trecutului trebue să fi izvorît dintr’o ima cucernica maică încheie: „Vin foarte multe familii no
ginaţie bolnavă. De ce ne-ar înduioşa patimile şi bile ... şi se petrece foarte frumos..
oamenii de altădată, de ce ne-ar înduioşa ceice clă Aceeaş ironie ne întimpină şi când trecem prin Hu-
deau şi nu ceice risipesc astăzi, căci în veşnicie, muleştii lui Creangă, unde urmaşii au schimbat mult
domnii mei, nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde, din casa măestrului povestitor, din motivul banal, că
iar munţii, domnii mei, nu sunt decât nişte munţi, pe „ştii, nu puteam să lăsăm aşa ... Pe atunci erau altfel
când civilizaţia, domnii mei, e civilizaţie şi capitalul de oameni, acuma sunt alte vremuri"; — şi când ne
e capital; iar noi ca mâne nu vom mai fi şi trebue întâlnim cu sora scriitorului Conta, maica dela mă
să ne grăbim a risipi cât putem mai mult, să sugru năstirea Văraticul, care spune cu o supărătoare nai
măm cât vom puteâ mai iute pe cel umilit şi slab, şi vitate: „Aici vara felurită lume vine şi se îngrămă
să ne batem joc cât avem vreme de mormintele pă deşte în jurul mănăstirii... Doar nu de geaba zice
rinţilor noştri, căci Văraticului Colţ de Paris..."
Cerul zimbeşte Eră de prisos ca Sadoveanu să mai adaogă: „Ba
Câmpu ’nfloreşte mai de grabă i s’ar puteâ zice Văraticului: încă un
Moartea coseşte". vis pierdut!"
Cetatea Neamţului „cea acoperită cu fulgere şi in- Cu atât mai vârtos, cu cât vorbind de Humu-
grădită cu pustiu" străjueşte „ca o fantomă încreme leştii lui Creangă, spusese aşa de limpede: „Poezia
nită" asupra unor vremuri, cari nu mai cinstesc paEcă multor lucruri din ţara aceasta a pluga rilor
sfinţenia moaştelor şi a grelelor zile de veche vitejie. piere şi numai Dumnezeu ştie dacă civilizaţie se
Azi ni se prezintă doar, ca un vechiu mormânt, fără poate numi năvala barbară, care aşază pe curatul pă
cruce, fără lacrimi, fără amintire ... mânt al părinţilor noştri murdăria oraşelor, sărăcia
Călugării de azi, ni se prezintă şi ei in felurite mo unor mahalale de sălbatici, cuibul de molime din care
duri: Părintele Narcis, cel cufundat între cărţile lui curg spre sate vânturi de boli sufleteşti şi de ne
legate cu scoarţe tari la care a muncit o viaţă, singur norociri".
pare un urmaş al vremilor bune, în jurul lui e tăcere Aşteptăm cu dragoste seria a Il-a din aceste po
şi pustiu. vestiri atât de jalnice şi atât de adevărate, în aceeaş
Alţi călugări cresc şi trăiesc prin mănăstiri ca nişte vreme. a. C.
C r o n i c ă .
Darwin. E un nume de care se leagă o epocă nouă a fost nimicită de nişte catastrofe uriaşe, in urma că
a cugetării omeneşti. Darwin e creatorul biologiei mo rora s’a creat o nouă viaţă. O astfel de catastrofă
derne şi întemeietorul teoriei evoluţioniste. Cercetă uriaşă ne povesteşte şi Biblia: potopul lui Noe.
rile lui au dat naştere la o nouă concepţiune asupra Unii dintre naturalişti şi filozofi bănuiau că spe
vieţii şi asupra lumii, au deschis orizonturi noi nu ciile plantelor şi animalelor de astăzi sunt descendenţii
numai în ştiinţele naturale ci şi în filozofie, etică etc. plantelor şi animalelor, cari au trăit odată pe pă
înainte de dânsul naturaliştii credeau că plantele mânt. Bănuiau că vechea zicătoare: „Natura non facit
şi animalele din vremea lor există de când s’a creat saltum" trebue să cuprindă un adevăr. Chiar şi ma
lumea, că de atunci au toate însuşirile şi întreg feliul rele naturalist suedez, Linne, care credeâ că „Species
lor de viaţă; credeau că, în cursul vremii, diferitele tot sunt diversae, quot diversas formas ab initio creavit
specii de plante şi de animale nici nu s’au înmulţit infinitum ens“, aveâ oarecari vederi evoluţioniste. El for
nici nu s’au împuţinat. Mai târziu, când s’au desco mulase ipoteza că speciile unui gen se trag din aceeaşi
perit, în coaja pământului, resturi de plante şi de ani specie. Latnarck, în a sa „Philosophie zoologique",
male, cari se deosebeau de speciile existente, oamenii a încercat să explice chiar cauza schimbării formelor
de ştiinţă credeau în teoria catastrofelor. Se presu- vieţuitoare, atribuindu-o influenţii mediului, încrucişării
puneâ anume că viaţa de pe pământ de repeţiteori şi întrebuinţării sau neîntrebuinţării organelor.
