Page 3 - 1909-06
P. 3

LUCEAFĂRUL

                 REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ
                               sub îngrijirea unui comitet de redac{ie.
         Colaboratori:  1.  Adam,  I.  Agârbiceanu,  Andreiu  Bârseanu,  Z.  Bârsan,  G.  Bogdan-Duică,  Dr.  I.  Borcia,
         Dr.  T.  Brediceanu,  1.  Ciocârlan,  V.  Cioflec,  D.  N.  Ciotori,  Al.  Ciura,  Maria  Cunţan,  I.  Duma,  Elena
         Farago-Fatma,  0.  Goga,  Enea  Hodoş,  Dr.  1.  Lupaş,  Dr.  G.  Murnu,  H.  P.  Petrescu,  Ecaterina  Pitiş,
         M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure.


                                           Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită.


                                      Seceta.

                         i.                cate  de  burueni  răsăriau  ici-colo,  triste,  tre­
           Cea  din  urmă  zi  a  celui  mai  trist  an  din   murătoare  în  bătaia  vântului.  Zăpada  erâ
         viaţa  lui  aşternu  peste  nemărginitul  văl  de   învolburată  ca  într’un  sorb,  spulberată  în
         doliu  al  câmpului  negru  frumoasa  mantie   şuviţe  subţiri,  care  măturau  întinderea  ca
         albă  a  mult  doritei  zăpezi.  Uitându-se  la   un  fum  albăstriu.  Rarii  pomi  goi  scârţăiau,
         cernerea  fulgilor  reci  şi  moi,  Dinu  Rogoz   pârăiau,  gemeau.  Ciocârlii  răsleţe  se  săltau
         avea  impresia  că  albul  lor  păenjeniş  prindeâ   în  sus  şi  se  lăsau  în  bătaia  vântului  care
         ca  o  mreajă  deasă  toate  necazurile  lui,  du-   Ie  legănă  prin  păenjenişul  ninsorii.  Teşii  de
         cându-le  cu  el  şi  pentru  întâiaoară,  după   ciocani  ai  porumbiştilor  răsăriau  de  sub
         opt  luni  de  zile,  faţa  lui  se  lumină,  întocmai   zăpadă  ca  nişte  cruci  mărunte  într’un  ci­
         cum  se  luminează  o  luncă  verde  când  sca-   mitir nemârgenit.
         pătă  soarele  din  nor.  îşi  lipi  fruntea  caldă   Pentru Dinu Rogoz ziua aceea erâ ca o trâm­
         de  geamul  rece  şi  stătu  aşa  multă  vreme   biţă  de  însufleţire.  Ea  îngropa  deodată  iarna
         fără  să  bage  de  seamă  că  nu  vede  nimic.   cea  neagră,  moinoasă  şi  plină  de  boleş-
         Apoi,  într’un  târziu,  se  rupse  de  unde  stă,   niţe,  ea  făcea  să  amuţească  trista  picurare
         îşi aruncă puşca pe umărul drept şi plecă.  a  burlanelor,  aduceâ  cu  ea  două  semne  mai
           Cuprins  de  un  nespus  curaj  de  a  trăi  şi   de  seamă  din  care  el  trăgea  încheierea  că
         a  birul,  Dinu  Rogoz  strângea  cât  putea  cu­  s’au  sfârşit  necazurile  lui:  cânele  Bursuc
         reaua  puştii.  Sgomotele  vieţii  din  Răscrucea   nu  mai  uriaşe  în  bătătură  şi  cucuvelele  nu-i
         pătrundeau  limpezi  în  auzul lui,  ca  şi  cum  nin­  mai  cântase  pe  coş  de  câteva  zile.  Aceste
         soarea  ar  fi  înlesnit  sborul  lor  prin  văzduh.   semne  bune  aruncau  viaţa  lui  de  până  atunci
         Un Român care stâ în poarta casei lui îi zise:  la  o  depărtare  de  nemăsurat,  întocmai  ca
             Credeam c’au mâncat-o lupchii şi ia   un mare ochian cu care te uiţi prin obiectiv.
         uite-o, ia!                         Viaţa  lui  de  până  atunci?...  Foarte  simplă  şi
             Şi nu-ţi place? — îl întrebă Rogoz.  foarte  banală.  Ea  începea  cu  adevărat  dela  că­
             Ba bine că nu! Acuma râde grâul sub   sătoria cu o fată care nu erâ de potriva lui şi se
         zăpadă. Râde, nu altceva.         încheiâ  cu  un  bileţel  albastru,  parfumat,  pe
           Eşind  din  sat,  Dinu  Rogoz  se  îndreptă   care  soţia  lui  aruncase  grăbită  cuvântul:
         înspre  un  pâlc  de  ulmi  ce  abiâ  se  zărea,   „Adio!“  în  cele  dintâi  clipe  gândul  de  a-şi
         ca  printr’un  văl  des.  în  zăpada  moale  pi­  pune  capăt  zilelor  îl  arse  prin  creer  ca  o
         cioarele  i  se  afundau  până  la  glesne,  în-   sârmă  roşită  în  foc.  Şi  nici  azi  nu  poate  în­
         greuindu-i  mersul.  Stoluri  mari  de  ciori  se   ţelege  cum  de  nu  l-a  ucis  durerea  ce  se  surpâ
         roteau  prin  văzduh  croncănind,  se  abăteau   pe  el  ca  un  munte  năprasnic.  îşi  aduce
         ca  la  o  comandă  prin  pomi,  se  lăsau  ca  o   aminte  numai  atât  că  a  fugit  ca  un  nebun
         scuturătură  de  cărbuni  pe  zăpadă.  Fire  us­  din odaia ce i se păreâ înnecată în fum
                                                                      l
   1   2   3   4   5   6   7   8