Page 5 - 1909-06
P. 5

Nrul 6, 1909.              LUCEAFĂRUL                        125
       gând  ca  o  babă,  ţi-am  spus:  fii  bărbat,  Dinule,   turburătoare  de  suflet.  Pe  marginea  drumului
       şi  nu  te  pierde  cu  firea  pentru  o  desmăţată.   buruienile  păreau  nişte  sorcove  de  diamant,
       Aşa  am  pătimit  şi  eu  şi  nu  m’am  prăpădit.  între  cer  şi  pământ,  de  jur  împrejurul  celor
       Am  zvârlit  în  foc  tot  ce  nii-o  putea  reaminti   doi  prietini  se  aşezase  ceva  rece,  ,alb,  inpal-
       şi  iată-mă  azi  om  în  toată  firea.  închide  ochii   pabil,  de  nepătruns,  ceva  ce  nu  se  puteâ
       şi  svârle  şi  tu  în  foc  tot  ce  ţi-a  rămas  dela   numi  şi  ei  se  întrebau  uneori  de  nu  e  numai
       ea. Tu n’ai vrut s’asculţi vorbele mele. Te las!  o  părere  a  lor.  Aveau  impresia  că  la  zece
         —  Stăi! — zise Rogoz. Stai şi mă ascultă.  paşi  de  ei  se  sfârşeşte  pământul  şi  se  mirau
           Ce să te ascult? Tu nu eşti om.  cum  de  mai  puteau  înaintâ...  Păreau  doi
         —  Nu  pot!  Nu  pot!  —scânci  Rogoz.  Ştii   naufragiaţi  ce  înnoată  din  toate  puterile  spre
       boala mea de inimă.               a  ajunge  corabia  ce  abia  se  mai  zăreâ.  Rarii
         Celalalt  se  opri  cutremurat  de  un  fior  ne­  drumeţi  cu  cari  se  întâlneau  răsăreau  ca  din
       înţeles.  Nu  eră  milă  ceeace  simţea  el  în  cli­  ceaţă  la  câţiva  paşi  de  ei  şi  se  perdeau  foarte
       pele  acelea.  Era  o  furie  de  fiară  împotriva   repede  ca  nişte  momâi  albe  în  A  l b u l   ne­
       aceleia  pentru  care  prietenul  lui  scânceâ  ca   mărginit ...
       un copil.                             Uite-o urmă de vulpe! — zise într’un
           Zi  mai  bine  că  nu  vrei.  Fă  cum  ştii.  Şi   târziu Temelie. Uite şi una de lup.
       eu  voi  avea  grijă  să  dau  de  ştire  Liliei  tale   Şi  arendaşul  Poenarilor  chiui  vizitiului  să
       că tu o boceşti şi astăzi.        oprească...
         Ah!  Ce  crud  eră  acest  Temelie!  Vorbele   II.
       lui  pătrundeau  adânc  în  sufletul  lui  Rogoz,   Pe  la  sfârşitul  lui  M  a i u . . .   Arendaşul  Răs-
       turburându-1.  Dar  ce  spunea  el,  eră  drept:   crucei se duceâ la Poenari...
       fotografia  aceea  trebuia  svârlită  neapărat  în   Răscolit  de  roţi,  praful  drumului  curgeâ  de
       foc.  De  multeori  cercase  bietul  Rogoz  să  se   pe  ele  ca  o  cenuşă,  se  înălţă  câtva  timp  în
       scape  de  ea.  Dar  cum  punea  mâna  pe  ea,   văzduh  şi  se  lăsă  apoi  la  pământ,  prăfuind
       se  simţea  străbătut  ca  de  un  fior  de  foc  şi   şi  mai  mult  buruienile  ce  înăbuşau  sub  pul­
       se  pomenea  plângând  şi  întrebând-o:  „eşti   berea  de  pe  ele.  Eră  atâta  arşiţă  pe  lanuri
       fericită, Lilio? Spune?"          că  frunzele  porumbului  se  răsuciseră  ca  ţi­
         —  Nu  pot!  Nu  pot!  repetă  el.  Sunt  un   gările,  iar  celelalte  sămănături  păreau  că  se
       mişel, frate lancule. Scapă-mă tu!  sbat de moarte.
         Celalalt  surâse  a  milă,  luă  fotografia  de  pe   Vizitiul întoarse capul şi zise:
       biurou,  trecu  pe  lângă  Rogoz,  scrâşnind  din   Nu se poate să nu ne plouă până di-
       dinţi,  îngenunchie  la  gura  sobei,  trase  jar   seară, că prea arde soarele.
       mult  în  faţă  şi  aruncă  pe  acest  rug  chipul   Dinu Rogoz răspunse:
       femeiei  necredincioase.  Flăcările  îl  prelinseră,   — Unde dă Dumnezeu!
       îl  învăluiră,  îl  mistuiră  în  câteva  clipe.  Iar   Şi se cufundă iar în gânduri...
       celalalt, cu faţa acoperită cu palmele, suspină:  Primăvară  adevărată  nu  fusese  în  anul  acela.
           Auzi cum pârâie mititica!     Chiar  de  pe  la  sfârşitul  lui  Martie  au  început
                                         călduri  ca  ’n  toiul  verii.  Aprilie  şi  jumătate
         Ce  albă  eră  ziua  anului  nou!  Cei  doi  prie­  din  Mai  trecuseră  fără  a  scutură  norii  pe
       tini  porniră  să  facă  o  plimbare  cu  sania.   ogoarele  însetate.  Abia  pe  la  Sf.  Constantin
       Dinspre  ziuă  se  lăsase  ceaţă  şi  această  ceaţă   o  bură  de  ploaie  înmui£  puţin  pulberea  ce
       îngheţase  pe  crengile  pomilor  ca  un  mărgean   acoperise  totul.  Semănăturile  se  topeau  vă­
       de  argint,  înbâcsise  văzduhul  ca  o  vată,  în­  zând  cu  ochii.  Pe  alocuri  grânele  se  întor­
       ghiţise  orizonturile.  Totul  eră  alb:  şi  cer  şi   ceau.  Apele  secaseră,  iarba,  rară,  se  pârlise
       pământ  şi  văzduh.  La  întoarcere  cei  doi  aren­  ca  de  pârjol,  oamenii  erau  negri  Ia  faţă,  vi­
       daşi  coborîră  din  sanie  şi  spuseră  vizitiului   tele  mureau  pe  unde  cădeau.  Arareori  câte-un
       să  mâie  înaintea  lor.  Iar  ei  aşteptară  până   strigăt  de  copil  treceâ  prin  văzduh  ca  o  che­
       se  înnecă  sania  în  pustiul  cel  alb  şi  porniră   mare  din  alte  vremi.  întins  pe  iarba  prăfuită
       pe  jos  în  urma  ei.  Eră  o  linişte  ciudată  şi  din grădină, Dinu Rogoz se uită cu băgare
                                                                    l*
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10