Page 11 - 1909-07

Nrul 7, 1909. LUCEAFĂRUL 155
Neînţelegând nimic, pornii pe urmele mă- băiatul cu purtarea sa a dovedit, că nu-i vred­
tuşii şi, trecând pragu' odăii de primire, nic să-l poarte, şi nu-1 ştie preţui; iar eu
văzui pe tata umblând cu paşi mari în sus am să-l dăruesc în numele tău unui om, care
şi ’n jos şi luându-se de păr, pe Iuşka în va resimţi bunăvoinţa ta.
lacrimi lângă uşă, iar în colţ, în scaun, pe Cui ? — întrebă tata.
naşul meu Năstase Nastaseici — cu înfăţi­ Lui Crisant Lukici, — răspunse mătuşa
şarea unei bucurii răutăcioase în nările lăr­ după puţină şovăire.
gite şi în ochii lui aprinşi ce se uitau cruciş. — Lui Crisantuţ? zise iarăş tata şi, făcând
Tata, cum am intrat, se repezi asupra mea: un semn cu mâna, adaose: — mi-e tot una.
Tu ai dăruit lui Iuşka ceasul? Vorbeşte! Poţi să-l arunci şi ’n cuptor.
Mă uitai Ia Iuşka... El îşi încheiă jiletca
Dar vorbeşte! — şi ieşi. încovoindu-se
repetă tata şi bătu din de tuşă.
picior. — Ei, îmi dai învo­
— Da, - răspunsei, irea dumitale,cumetre?
şi numai decât primii — se întoarse mătuşa
o palmă zdravănă, care cătră Năstase Nasta­
produse mare plăcere seici.
mătuşii mele. Auzii şue- Cu dragă inimă,
rul ei, ca şi când ar fi răspunse omul, care
sorbit o duşcă de ceai în tot decursul „jude­
fierbinte. — Dela mine căţii" nu se mişcase
tata trecu la Iuşca. din scaun, ci încetişor
— Iar tu, ticăloşiile, sforăind şi frecându-şi
cum îndrăzneşti a primi vârfurile degetelor, îşi
ceasul dăruit, se aţintiâ ochii de vulpoi
răsti cătră el, luându-1 când la mine, când la
de păr, — ba încă să-l tata şi când la Iuşca.
şi vinzi Ia ceasornicar, Simţeâ naşul meu o
nemernicule! adevărată plăcere!...
Iuşca, într’adevăr, Propunerea mătuşii
cum aflai pe urmă, în mele m’a turburat a-
nevinovăţia sa dusese dânc. Nu-mi eră jale de
ceasul meu la un cea­ ceas; însă îmi eră gro­
sornicar din apropiere. Biserica lui Horia. zav de nesuferit omul,
— Ceasornicarul îl cui şi-a pus de gând
atârnase în vitrină; Năstase Nastaseici trecu să-l dăruiască. — Acest Crisant Lukici, după
pe dinainte, îl zări, îl răscumpără şi-l aduse numele de familie Trankvillitatin, un semina­
acasă. rist, sănătos ca mărul, tare şi înalt, se obiş­
încolo, judecata mea şi a lui Iuşca a fost nuise să umble la noi în casă naiba ştie
scurtă: tata începu să sufle tare şi să tu­ de ce! „Să se ocupe cu copiii," aşa sus­
şească, firea Iui nu eră să ţină mult mănia. ţinea mătuşa; însă cu noi nu se putea ocupă,
Dragă frate, Porfirie Petrovici, zise pentrucă însuşi nu învăţase nimic şi eră
mătuşa, îndatăce băgă de seamă, că mila prost ca un cal. Peste tot, sămănâ întru
se înstăpânea în inima tatălui meu, — te rog câtva cu calul: tropăiă din picioare ca din
nu te nelinişti prea mult: nu se plăteşte copite, nu râdea, ci necheză, atunci îşi arătă
să-ţi mânjeşti mânile. Ci, iată ce zic eu: cu tot interiorul gurii şi chiar limbăruşul; aveâ
învoirea prea stimatului Năstase Nastaseici, nişte fălci mari, lungi, noduroase şi late;
şi din pricina, că fiul tău a fost cât se poate purtă un caftan de lână aspră, ce mirosâ a
de nerecunoscător, ceasul îl iau la mine,— carne crudă. Mătuşa ţineâ la el din suflet