Page 13 - 1909-07

Nrul 7, 1909. LUCEAFĂRUL 157
IX. furnici, în ochi mi se ivesc lacrămi reci...
Mi se părea, că David niciodată n’adurmise Nimic!... Iarăşi mă târăsc. E întunerec; dar
mai târziu, ca acum... David, tăcutul David, cunosc calea. Acum măîmpedecde-un scaun...
începea să lege vorbă cu mine. Niciodată, Ce sgomot, — şi cum mă doare! Tocmai la
atâta vreme, n’au hurducat, n’au umblat, n’au fluerul piciorului... înţepenii... Ei, ce-i! Se
povestit în casa noastră! Şi de ce flecăresc deşteaptă? A! Tot atât! Acum mă cuprinde
atâta? gândeam în mine; n’au putut face îndrăzneala şi dârzenia. înainte, înainte! Trec
treaba asta dimineaţa! Sgomotul d’afară deja prin odaia de mâncare; dibuind prin în­
iarăşi nu se mai isprăvea: când urlă un câne, tunerec, iată şi uşa, o deschid, dintr’una, cu
scoţind urlete subţiri şi încăpăţînate; când avânt... Ţâţânile afurisite cum scârţăe... eei!
lărmuiâ cutare beţiv; ori o poartă scârţâia; lată-mă, urc deja pe trepte... Una! două! una,
ori un car cu roatele bubuind mergea, mer­ două! Scărilor, pârăind sub picioare, le arunc
gea, şi pare o privire ne­
că n’aveâ de căjită, — ca şi
gândsătreacă când le-aş fi
odată. De putut zări.
altfel aceste Iată şi ceea-
sunete nu mă laltă uşă, în­
iritau: din tind mâna la
contră leeram clanţă... Asta
mulţumitor. se deschide
Ele, aşa zi­ uşor şi larg:
când, mă sus­ doamne-a-
ţineau în sta­ jută... Mă
rea de ve- aflu în cori­
ghiere. —Dar dor!
iată, se pare, Iar în cori­
în sfârşit, dor sus, lângă
totul se lini­ tăvan, este o
şteşte. Singur mică ferea­
orologiul bă­ stră. Lumina
trân din pe­ slabă a nopţii
rete bate ră­ abia se stre­
guşit şi rar în coară prin
odaia de mâncare, pare că aud răsuflarea sticla întunecată. Văd, la licărirea de lumină,
măsurată şi trăgănată, ca şi bolnavă, a celor jos pe o saltea, zăcând cu mânile sub capul
ce dorm. Eram gata să mă scol... dar iarăş zburlit, fetiţa noastră servitoare; doarme
şueră cineva... apoi suspină... ceva moale adânc, suflă rar, şi tocmai la capul ei este
cade - şi un oftat se aude, un şopot se uşa primejdioasă. Păşesc peste saltea, peste
strecoară d’alungul zidurilor... fetiţă... Cum se crepă uşa... nu ştiu; însă eu
Sau nu-i nimic, — poate e închipuirea mea stau în odaia mătuşii; iată, candela în colţ,
întărâtată? dincolo e patul; iar mătuşa, cu ceapsă şi
încetă şi sgomotul: rămase numai inima peptărel, e în pat, întoarsă cu faţa spre mine.
mea, şi întunerecul, şi pustiul nopţii. E vremea! Doarme, e liniştită; răsuflarea nu i se aude.
înfiorat arunc plapoma, pun picioarele pe Flacăra candelei se clatină încetişor, atinsă
podele, mă ridic... Un pas, altul... Mă tâ­ de curentul aerului proaspet: în toată odaia,
răsc. Tălpile picioarelor, ca şi străine, grele, şi pe faţa neclintită şi galbină ca ceara a
înaintează slab şi şovăind. Ascultă! Ce fel mătuşii — joacă umbre...
de sunet? Un ciorsăit undeva, sau scârţăit... Iată şi ceasul! D’asupra patului, la perete,
sau gemet? Aştept... Pe faţă îmi aleargă atârnă pe o periniţă brodată. Ce noroc! când