Page 14 - 1909-07
P. 14

158                         '.UCEAFÂBDL                 Nrut 7, i9U9.
           socoteşti...  Acum  nici  un  fel  de  şovăire!   mâna  pe  ceas.  Până  astăzi  îmi  răsună  în
           Dar  ce  sunt  paşii  aceştia  moi  şi  iuţi  la  spa­  urechi  strigătul  ei  ţiuitor.  „Ajutor!  Hoţi!
           tele  mele?  A,  nu!  inima-mi  palpită!...  Ridic   hoţi!“  sbierâ  ea,  răsculând  casa  toată.  Eră
           piciorul  înainte...  Dumnezeule!  ceva  rotund   ca  apucată;  iar  noi,  eu  cu  David  zâmbeam
           şi  mare  mă  atinge  la  pulpe...  odată!  şi  încă   fiecare  în  sine,  şi  dulce  ne  eră  zâmbetul.
           odată!  Sunt  gata  să  strig,  gata  să  cad  de   „Toţi,  dar  toţi  trebue  bătuţi  şi  rupţi  în  bă­
           frică...  Un  cotoi  vărgat,  motanul  nostru,  stă   tăi!  d’asupra  capului  meu  din  periniţă  mi
           înaintea  mea,  cu  spatele  încovoiat,  cu  coada   l-au  scos!“  Eram  pregătiţi  la  orice,  aştep­
           întinsă.  El  sare  pe  pat  —  greu  şi  moale,  —   tam  o  catastrofă...  însă,  în  contra  aşteptării,
           se  încolăceşte  şi  începe  a  toarce,  ca  un  bă­  nici  un  fel  de  nenorocire  nu  ne  lovi.  La  în­
           trân  funcţionar,  şi  iarăş  mă  priveşte  cu  ochii   ceput  tata,  fireşte,  războinic,  pomeni  ceva  de
           sclipitori.  Pss!  pss!  i  şoptesc  cât  se  poate   poliţie;  dar  poate  îi  părea  rău  de  pedeapsa
           de  încet.  Mă  plec  peste  mătuşa,  eră  s’apuc   de  ieri,  şi  fără  veste,  spre  mirarea  nedescrisâ
           ceasul...  Ea  deodată  se  ridică  puţin,  îşi  deschide   a  mătuşii,  tăbărî  nu  asupra  noastră,  ci  asupra
           larg  pleoapele...  Ziditorule!  ce-o  să  fie?...   ei!  „D-ta  mă  plictiseşti  ca  o  rădiche  lem­
           Pleoapele  ei  însă  tresar  şi  se  închid,  bâlbăind   noasă,  Pulcheria  Petrovna,  —  strigă  dânsul
           ceva, capul său cade pe perină.   —  ce  am  eu  cu  ceasul  dumitale?  Nu  mai
             Un minut — şi mă aflu iarăşi în odaia mea,   vreau  s’aud  nimic!  D-ta  zici,  că  n’a  perit  fer­
           în patul meu, cu ceasul în mânile mele...  mecat;  dar  ce  mă  priveşte  pe  mine?  Fer­
             Mai  uşor  decât  un  fulg  îmi  luai  sborul  în­  mecat  să  fie!  Ori  ţi  l-au  furat?  Ei,  aşa-ţi
           dărăt!  îndrăzneţ  băiat,  şi  hoţ,  şi  erou;  abia   trebue!  Că  ce  o  să  zică  Năstase  Nastaseici?
           răsuflăm  de  mulţumire,  îmi  eră  cald,  eram   Să-l  ia  naiba,  cu  ceas  cu  tot,  pe  Nastaseici
           vesel  —  şi  voiam  să  trezesc  îndată  pe  David,   al  dumitale!  N’am  nimic  dela  el,  decât  pagubă
           să-i  povestesc  tot  —  şi,  lucru  de  necrezut!   şi  neplăceri.  Să  mă  lăsaţi  în  pace!  Aţi  au­
           adurmii  ca  mort.  Deschisei  în  sfârşit  ochii...   zit?"  Tata  trânti  uşa  şi  trecu  în  cabinetul
           în  odaie  eră  luminos,  soarele  răsărise.  Din   său.  Eu  şi  David  nu  înţelegeam  la  început
           norocire,  nimeni  încă  nu  se  sculase.  Am  să­  aluziunea  cuprinsă  în  vorbele  dela  urmă;  dar
           rit  în  sus,  ca  vărsat  cu  apă  ferbinte;  am  de­  mai  târziu  am  aflat,  că  tata  tocmai  pe  atunci
           şteptat  pe  David,  şi  toate  i  le-am  împărtăşit.   eră  foarte  indignat  de  purtarea  naşului  meu,
           El  mă  ascultă  zâmbind.  „Acum  ştii  ce?   care-i  ştersese  dinaintea  ochilor  o  bună  afa­
           zise  la  urmă,  —  să  îngropăm  în  pământ  ceasul   cere.  Mătuşa  eră  să  plesnească  de  necaz  —
           caraghios,  să  nu  mai  fie  pomeneală  de  el!“   şi  nu-mi  putea  face  nimic.  Atât  că  dacă  trecea
           Ideea  mi  se  păru  desăvârşită.  în  câteva  cli­  pe  dinaintea  mea,  mi  se  strâmbă  şi  repetă  în
           pite  ne  îmbrăcarăm,  fugirăm  în  grădina  de   şopot  ascuţit:  „hoţ,  hoţ,  ocnaş,  pungaş!"  —
           poame,  îndărătul  casei  noastre,  —  şi  sub  un   Mustrările  îmi  făceau  haz...  îmi  piăceâ  mult
           măr  bătrân,  într’o  groapă  adâncă,  cu  grabă   să  mă  duc  în  grădiniţă,  să  îndrept  câte-o  pri­
           săpată  în  pământul  fraged  de  primăvară,  şi   vire  cu  prefăcută  nepăsare  la  locul  acela  de
           cu  ajutorul  unui  mare  cuţit  al  lui  David,  da­  sub  măr  unde  se  odihneâ  ceasul;  şi  dacă
           rul  urgisit  al  naşului  meu  se  făcu  nevăzut   David  se  află  lângă  mine  schimbam  cu
           pentru totdeauna şi n’avea s’ajungă în mâna ne­  el semne pline de înţeles...
           suferitului  Trankvillitatin!  Bătucirăm  groapa,   Mătuşa  îşi  pusese  de  gând  să  întărâte
           aruncarăm  d’asupra  pietriş  şi,  mândri,  noro­  asupra  mea  pe  Trankvillitatin;  dar  eu  m’am
           coşi,  fără  să  fim  observaţi,  ne  întoarserăm   adăpostit  sub  scutul  lui  David,  care  declară
           acasă,  ne  culcarăm  şi  mai  durmirăm  două   în  faţa  vigurosului  seminarist,  că-i  spintecă
           ceasuri un somn uşor şi fericit.  pântecele  cu  cuţitul,  dacă  nu  mă  lasă  în
                                             pace...  Trankvillitatin  se  înfrică;  deşi  „gre-
                           X.                nadir"  şi  cavaler,  după  vorba  mătuşii,  totuşi
             Puteţi să vă închipuiţi, dimineaţa, alarma   curajul nu eră partea lui cea tare.
           ce se porni, îndată-ce mătuşa voi să pună  Trecură  cinci  săptămâni...  Dar  să  nu  ere-
   9   10   11   12   13   14   15   16   17   18   19