Page 3 - 1909-07
P. 3

LUCEAFĂRUL


                  REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ
                               sub îngrijirea unui comitet de redacţie.
         Colaboratori:  I.  Adam,  I.  Agârbiceanu,  Andreiu  Bârseanu,  Z.  Bârsan,  O.  Bogdan-Duică,  Dr.  I.  Borcia,
         Dr.  T.  Brediceanu,  I.  Ciocârlan,  V.  Cioflec,  D.  N.  Ciotori,  Al.  Ciura,  Maria  Cunţan,  I.  Duma,  Elena
         Farago-Fatma, O. Goga, Enea Hodoş, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş,
         M.   Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure.


                                          Orice reproducere, fard indicarea izvorului, este oprită.

                                     Teleguţ.
                                      — Schiţă. —
          Teleguţ  trăise  huiduit  de  toată  lumea.  La   plină  ca  din  satul  lui,  dar  eră  mai  mulţămit
         lucru  eră  primit  tare  cu  greu,  ş’aproape  ar  fi   şi bombăneâ mai puţin.
         putut  numără  pe  degete  zilele  în  cari  a  mun­  Ş’odată,  într’o  toamnă,  când  se  ’ntorceâ  sara
         cit  de  dimineaţa  până  sara,  la  vre-un  român.   acasă  dintr’un  sat  vecin,  i  se  păru  că  aude
         De  cele  mai  multeori  i  se  da  drumul  după   un  mârâit  lung  sub  drum,  în  vale.  Teleguţ
         un  ceas  două  de  muncă.  Drept  că  nu  eră  în   se  opreşte,  deschide  gura  şi  ascultă.  Dar  nu
         el  vlagă,  decât  aşa  ca  ’ntr’o  găină  ameţită,   mai  aude  nimic.  Dă  să  plece,  dar  atunci  se
         ş’apoi  avea  şi  alte  slăbiciuni.  întreg  obrazul   auzi  din  vale  un  lătrat  scurt  şi  răguşit,  un
         stâng  îi  fusese  opărit  cu  apă  ferbinte  de  mic   „ham“  plângător.  Teleguţ  tresare,  îşi  mişcă
         copii.  Peliţa  aci  eră  roşie,  vie,  numai  în  gerul   traista  ’n  spate  şi-şi  zice:  Un  câne.  De  bună
         iernii  se  învineţiâ.  Obrazul  drept  stă  umflat,   seama  un  câne.  Din  vale  începu  iarăş  scân-
         plin  de  barbă  încâlcită.  Trupul  deşirat  se  ră-   citul  de  mai  nainte,  care  în  răstimpuri  se
         zimâ  cu  anevoie  pe  picioarele  subţiri  şi  lungi,   înecă.  Eră  întunerec  şi  Teleguţ  nu  puteâ  să
         iar  mânile,  când  mergea,  şi  le  purtă  ca  nişte   vadă  dobitocul.  Se  lăsă  dar  pe  coastă  la  vale,
         îmblăcii.  Pe  lângă  scăderile  acestea  mai  aveâ   încet,  ca  şi  când  s’ar  fi  temut  să  nu  se  strice,
         şi  pe  aceea  că  răsuflă  greu  şi  împrăştiâ  cu   în  răstimpuri  seopriâ,  ascultă  cu  gura  căscată,
         scuipat  în  toate  părţile  când  îşi  despătură  bu­  şi  iar  porniâ.  Deodată  i  se  păru  că-i  prea
         zele galbine să zică ceva.       departe  şi  se  hotărî  să-şi  vadă  de  drum.  Dar
          De  altfel  tare  cu  greu  se  hotărâ  să  spună   atunci  îl  înfioră  un  horcăit  prelung.  Moare!
         o vorbă două. Mai mult bombăneâ.  îşi zise Teleguţ şi porni iar spre dobitoc.
          în  bordeiul  lui,  sub  o  râpă,  îşi  adună  co­  Nu  peste  mult  îl  aflase.  Eră  ’ntr’adevăr  un
        jile  ce  le  agoniseâ  de  prin  sat,  şi  când  îl   câne.  Zăceâ  încolăcit  şi  genieâ.  Din  când  în
         răzbiâ  foamea,  deschideâ  o  gură  largă  ca  de   când  trupul  i  se  întindeâ,  capul  se  ridică  cu
         peşte  şi  începeâ  să  roadă  în  măsele  bucă­  greu să urle, dar nu puteâ urlă; mârăiâ numai.
         ţelele  căpătate  de  pomană.  Mâncâ  încet,  fără   Teleguţ  se  aşeză  lângă  el.  Cânele  dintâi
         poftă, cu pleoapele de jumătate închise.  nu-1  simţise,  dar  nu  peste  mult,  într’o  clipă
          Numai  când  se  înfruptă  din  câştigul  lui   de  linişte,  îşi  ridică  botul,  mirosind,  spre
        părea  că  simte  şi  el  că  mănâncă.  Drept  c’atunci   traista lui Teleguţ.
        înfulicâ  pâne  moale,  de  i  se  umflă  şi  obrazul   „Aha,  vei  fi  flămând,  măi  sărace,  şi  eu
        cel  cu  peliţa  opărită,  mai  mai  să  ’ntreacă  pe   gândeam că cine ştie, te-o fi puşcat vr’un hoţ.“
         cel bărbos.                        Şi  Teleguţ  îşi  încurcă  repede  mânile,  le  vârî
          Dela  o  vreme  începu  să  adune  milă  de  prin   în  traistă,  scoase  un  bruş  de  mămăligă  şi-l
        satele  vecine.  Plecă  dimineaţa  în  revărsat  şi   duse  la  botul  cânelui.  Dobitocul  nu-şi  deschise
        se  ’ntorceă  târziu  sara.  N’aduceâ  traista  mai  gura, ci din gâtul lui ieşi un sunet ciudat.
                                                                      1
   1   2   3   4   5   6   7   8