Page 9 - 1909-07
P. 9

Nrul 7, 1906.              LUCEAFĂRUL                       153
         jurământ,  decretul  şi  să  mă  rog  frumos  de   Vagonul  e  ticsit  de  lume  ce  merge  încotro
         ministru:                         mă  duc  şi  eu.  Mă  privesc,  mă  bănuesc  şi-şi
           „Domnule  ministru,  domnule  ministru,  n’am   vorbesc  la  ureche.  Unul,  mai  desghieţat,  îmi
         ce  face  cu  decretul  ăsta...  Fă-ţi  pomană  şi   spune salutându-mă:
         dă-mi  o  slujbă  fără  judeţ  ori  un  judeţ  fără   —  Noul  nostru  controlor  general  dela  C.,
         oameni."                          dacă nu mă ’nşel.
           Pe  urmă  mi-am  luat  seama,  ia  să  vedem.  La   Nu, domnule, vă înşelaţi: sunt fotograf.
         gară,şi ţâst,cu biletul de liberăcirculaţie,în tren.  Caton Theodorian.




                                     S'a dus...
         Din raza soarelui de vară,  Şi  din  seninul  bolţii-albastre   Şi într’o farmecat’-amează
         Din cântecul dumbrăvilor,   Purtă un picur în priviri,  S’a dus copilul după flori
         Născutu-s’a sub boita clară   Şi  n’a  ştiut  cărări  sihastre   Şi după pulbere de rază
         Copilul drag al florilor.  în lumea lui de fericiri.  Chemat de fluturi călători.
         Din glasul de privighitoare   N’a  fost  o  floare  pe  câmpie   S’a dus, şi ’n urma lui din zare
         Purces-a glasul său vrăjit,  La  dânsa  să  nu-l  fi  chemat,   Pornit-au vânturi şi cu ploi;
         Şi din răsuflet drag de floare   Şi  n’a  fost  puiu  de  ciocârlie   S’a dus copilul bolţii clare
         El sufletul şi l-a primit.  Un cântec lui să nu-i fi dat.  Şi nu s’a mai întors ’napoi.
                 Cu ochii lui plini de lumină   Trimite-mi ochii de lumină,
                 S’au dus cele mai dragi visări...   Copil pierdut în dalbe zări!
                                                                   G. Rotică.


                                     închinare
                                       de Gocthe.
                D’apropiaţi din nou nedesluşite,   Cântarea mea de azi nu le mai sună
                Doi ce mi-aţi apărut, icoane vii;   Sufletelor pe care le-a ’ncântat
                Dor mai pluti simjirile-mi vrăjite   întâiul cânt; azi laude-mi adună
                Spre voi, să mai încerc a vă opri?   Mulţimea rece; stau înfiorat
                Cum răsăriţi abia desvăluite,   De glasul ei, străină mi-apari, strună;
                Cum izvorîţi din neguri argintii,   Toţi cari te-au înţeles s’au ’mprăştiat,
                hă simt cuprins de-o sfântă adiere   De-mi mai trăiesc prieteni, nu pătrunde
                Şi sufletul meu fermecat vă cere.  La dânşii glasu-mi cine ştie unde!..
                hi-aduceţi amintirile curate   Şi mă cuprinde dor de-o ’mpărăţie
                Şi multe umbre dragi vă însoţesc,   Nemărginită şi fără de glas,
                Ca dintr’un basm uitat pe jumătate,   Cântarea mea e şoaptă, melodie,
                Iubirea cea dintâi mi-o regăsesc,   Ce dornică pe harfă mi-a rămas.
                Durerile, de mine-acum cântate,   Picură lacrimi, jalea reînvie
                Redau haotic sbuciumul lumesc,   lndoioşărei inima i-o las,
                Numindu-mi pe acei ce numai sunt   Căci tot ce am în depărtări pluteşte,
                Prietinii duşi în floare sub pământ.  Iar ce s’a stâns e-aproape şi trăieşte.
                                                                Maria Cunţan.
   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14