Page 14 - 1909-08

182 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1909.
cale, şi cele trei trupuri tinere se şi ciocnesc, cum de obiceiu îl îndeamnă dragostea şi
încrucişându-şi mânile. Fluturai, scăpat, plu­ după cum e felul cocoşesc, ciupeşte cât ciu­
teşte iar uşor şi nepăsător, tot prin preajma peşte din belşugul de merinde şi-apoi râcăie şi
lor, de-a mai mare necazul, până când de­ ticăieşte chemător ca să s’adune şi tovară-
odată zbucneşte spre înalt, iar copiii rămân şele-i boghete. Lumea păsărească sburătă-
aşa cu mânile întinse şi cu ochii în sus spre ceşte atunci preste gard cotcodăcind şi mi-
golul unde li se pierduse odorul. rându-se în gura mare; dar n’au parte să se
De necaz, oftează şi ei adânc, îi dau un înfrupte şi ele, căci iată păgubaşul prinde
chiot de să-l ajungă din urmă, şi apoi por­ de veste şi de-acolo, de departe, chiuie o
nesc să-şi vadă de-ale gurei. gură de spaimă, iar din fugă, pănă să ajungă,,
Dar lor nu le eră atât de-a mâncării, cât asvârle căciula între ele. Paserile îngrozite
de-a zbegului. Fac câţiva paşi tot într’o să­ ţipă şi fug ca în năvală de uliu, iar băeţaşul
rită, se opresc, îşi pleacă capetele şi umerii îşi pune mânile în cap de spaima risipei...
şi, lovindu-se ca berbecii, dau semnul de în urmă-i, tovarăşii osteniţi, dau şi ei la pace.
trântă. îmbujoraţi la faţă şi cu cămăşuţele pătate
Sumanele petecite sboară atunci într’o clipă pe ici pe colo de verdeaţa buruienilor sdro-
de pe ei ca şi când ar fi fost vâltorite de bite, îşi iau sumanele de câte-o mânecă şi
furtună. Rămaşi sprinteni, numai în cămăşi, vin de s’aşează lângă micuţul oacheş, care.
cei doi mai mărişori se ’ncleştează de mijloc cu faţa întunecată de necaz şi cu ochii gata
cu braţele vânjoase şi lupta începe. Se strâng, pe plâns, îmbucă din bruma de merinde ce
se smâncesc, îngenunche, se ridică şi lupta a mai putut adună din risipa prădalnicilor
lor de cucoşei ţine până când osteneala cu înaripaţi. Dar nici celor doi nu le-a mers
fâlfăeli dese îi moaie, plecându-i pe amândoi mai bine, căci abia acuma iau de seamă ci
întinşi pe coaste, unde, în sbuciumări icnite, zorul trântei i-a apucat fără ca ei să-şi fi
tot mai cearcă fieştecare să-şi doboare po­ scos petecuţul cu mâncare din sân şi că mai
trivnicul. toată li se prefăcuse în fărâmituri cari în
Cel de-al treilea, un bucălat oacheş, cu sbuciumul luptei se irosise pe jos spre no­
sprâncenele negre ca cărbunele şi îmbinate rocul găinilor obraznice.
deasupra ochilor mari, rămas stingher, şi-a Cel mai răsărit din toţi, un troncan cu
ales loc de prânzit pe pajiştea moale de sub ochii căprii strălucitori, umblă ce umblă cu
streşina plină de soare. îşi desface pe ’ndelete mâna prin sân, dar văzând că nu găseşte
petecuţa curată din care îşi scoate mărnăli- să scoată nimic mai de seamă, se pleacă,
guţa cu bulgăraşul de brânză — bunul ei şi-şi bate sânii, scuturându-i cu nădejde că
tovarăş, dar abia când şi când ciupeşte din poate tot va fi mai rămas ceva.
merinde, căci ochii i-s furaţi tot de truda Atunci pe masa de troscot des şi moale,
celor doi tovarăşi cari se svârcolesc pe bă­ din „burca** ce-adusese de acasă nu se mai
tătura moale de troscot. arată decât o mână de fărmături cari cad în
Ademenit atunci mai mult de joc decât de tovărăşia udăturei, o ceapă mică rotundă şi
foame, părăseşte masa şi dă fuga lângă voi­ cu faţa roşie, mândră oarecum că singură
nicii căzuţi, unde râde şi bate din palme numai fusese în stare să îndure chinul unei
cercând să prindă cu ochii de partea cui stă trânte voiniceşti. Băieţaşul le priveşte lung,
biruinţa. — Norocul crestatului din vecini, gânditor, şi-apoi îşi poartă ochii când Ia mi­
se vede, căci cocoţat ca de obiceiu în vârful titelul oacheş, când Ia tovarăşul de luptă,
gardului, bate din aripi cântând un „cucurigu 1 * care râdea bucuros că el avusese norocul
prelung şi-apoi sboară drept spre masa în­ să nu aibă nici o pagubă. Nu e vorbă, în
tinsă, unde începe să se ospăteze în tihnă, strânsorile luptei mămăliguţa lui de orz,
fără grijă de pază, căci stăpânul, prinsîn treabă, neagră şi cleioasă, îşi schimbase forma, lă-
eră departe, iar pe aproape nici o gură de ţindu-se de par’că ar fi râvnit mult să samene
huciit. Şi-ar fi putut năvalnicul să-şi ospăteze cu chipul din altă vreme al „burcei** tovarăşe;
pliscul mult şi bine fără supărare; dar după dar încaiba nu se irosise într’atât ca să