Page 15 - 1909-08

Nrul 8, 1909. LUCRAFĂRU] 18:i
n’aibă cu ce-şi stâmpărâ foamea. Bucuria nu nu bănuiau gândul duşmanului de-alături,
stărui însă mult pe faţa lui rumenă, şi ochii se pomenesc că petecuţile cu merinde cu tot
albaştrii i se întunecară de grija peştişorului sboară pe dinaintea lor, ajungând dincolo de
mic pe care nădăjduise să-l găsească lângă garduri, spre bucuria găinilor şi a crestatului
mămăliguţă cum ştia că-i fusese pus de-acasă; gălăgios.
acum, cu toată sârguinţa căutatului, el nu-şi Popândocul cel oacheş rămâne o clipă cu
arătă solzii din nici o parte. ochii pierduţi spre partea încotro s’auziâ
Lipsa aceasta înseninează, însă, ochii voi­ sfada pasărilor norocoase şi-apoi se porneşte
nicului de-alături. Ceapa lui, se gândea, va pe plâns; păgubaşul cel mai mărişor nu pră­
fi primită ca bună tovarăşă mămăliguţei ră­ pădeşte însă vremea, ci sărind repede dă
mase fără udătură şi astfel va putea să-şi goană după duşman.
stâmpere şi el foamea. Din câteva vorbe Câteva roate de fugă împrejurul şcoalei
târgul e făcut şi ceapa roşie, strivită cu pum­ şi trupurile tinere se încleştează iar la luptă,
nul, îşi desface miezul alb şi mirositor, care la luptă duşmănoasă, până când, osteniţi de
aşezat în jurul mămălige! aşteaptă rândul iznoavă, cad amândoi pe aşternutul moale
ospăţului în locul peştelui propodit. al pajiştei primăvăratice...
Tocmiţi acum, voinicii îşi fac semntil cru- De sus, din înălţimile curate, soarele prie­
cei şi încep să îmbuce fără să mai aştepte tenos îi învălue în pânza deasă de raze aurii,
alt îndemn decât pe cel cu zor al foamei iar alături, plecat de-asupra lor, mititelul
prea ţinute în frâu. oacheş, cu ochii ca cărbunele, râde şi bate
Şi ’n preajma mesei mari, pacea seninului din palme. I. Ciocârlan.
primăvăratec stăpâneşte cuprinsul plin de
lumină, în timp ce dealurile întinerite se în-
fioară de-o adiere uşoară, de-o boare dulce
şi mirositoare. în depărtări, prin desişurile Iubirea mea...
înflorite, se ’ngână ciripiri de păsărele, iar
Iubirea mea nu-i trestie uşoară,
din vecini cucoşul isteţ le trâmbiţează: „poftă Pe care vântul serii o îndoaie,
bună“. Iubirea mea nu-i floare ofilită,
Dar cu tot îndemnul foamei şi-al graiului Ce-aşteaptă mana stropilor de ploaie.
păsăresc, băieţaşii mănâncă şi nu prea, căci Iubirea mea-i o candelă aprinsă
ceapa îi îndeamnă mai mult Ia plâns. Cu în faţa făcătoarei de minuni,
ochii în lacrimi, tovarăşii de trântă privesc Şi nu-i pe lume vânt s’o poată stinge,
când la „ceapa duşmană 11 , când la „brânza Căci nu mă tem de vifor şi furtuni.
bălană 11 de-alături şi înghit mai mult în sec Cântarea mea nu-i freamăt de pădure,
decât cu udătură. în timpul acesta, din frântura Ce cântă ’nduioşată ’n fapt de seară,
mămăliguţei pământii, bălanul zăreşte stră­ Cântarea mea nu-i murmur surd de ape,
lucind câţiva solzi de peşte, iar mai la o Nu-i sunet de războinică fanfară.
parte, ia sama că un şir de oase mărunte Cântarea mea-i o rugăciune blândă,
şi-arătau vârfurile lor ascuţite. Şoptită ’n taină ei şi numai ei,
Cu gând de nădejde, desface mămăliga lăţită Nimica ’n lume nu mi-o amuţeşte,
şi, dintre păturile tescuite, se desprinde tru­ Căci nu mă tem de Câini şi farisei.
pul peştişorului fărămiţit. Bucuros de norocul Credinţa mea nu-i val, ce se fărîmă
ce-i fusese sorocit pe ziua acea, băieţaşul Lovindu-se de stânca ’ncremenită,
se lipseşte de udătură tovarăşului şi-şi trage Nu-i far, pe care vremurile-l surpă,
Nu-i pavăză de lovituri slăbită.
masa binişor mai la o parte; mititelul sprân­
cenat, asemeni, îşi apără pe-alui, în vreme Credinţa mea e pisc măreţ de munte,
ce voinicul cel cu ochii căprii, rămas numai Etern, precum etern e Dumnezeu,
Şi nu va fi putere pământeană
cu fărămiturile cepei, îşi poartă privirea la­ O clipă să m’abată ’n mersul meu!...
comă când spre bucatele unuia, când spre
I. U. Soricu.
ale celuilalt şi când norocoşii flămânzi nici