Page 9 - 1909-08

Nrul 8, 1&09. LUCEAFĂRUL 177
neţia!...“ din ce?... din gură!... cum?... cu — Uite-o, strigă Ion, ridicându-se de pe
variaţiuni! laviţă... Uitaţi-vă, asta e pricopsită de soră-
Aici s’a oprit Ion şi s’a uitat râzând ca un mea!
prost la ascultători. Dar, de unde să ştie Dar ea:
ascultătorii aceia din lumea de rând ce în­ — Nici aici nu scap de tine, nepricopsitule ?
semnează „Carnavalul de Venezia" şi „Varia- — Nici aici! răspunde fratele râzând. Unde
ţiuni“?... şi unul întreabă: t’ei duce, tot de mine ai să dai. Vei fi um­
— Ei! şi pe urmă? blând tu iute, că sbori pe sus cu falaitar, şi
Pe urmă, dupăce a sbierat măgarul eu încet, că mă târăsc pe jos; dar tot trebue
aproape un ceas, sorioara mea (că la ea mă să ne întâlnim! n’am să te las! am să-ţi dau
uitam mereu) s’a ridicat în picioare, a ’nceput
să bată din palme, s’a repezit la el, l-a luat
de gât şi l-a pupat şi p’o falcă şi pe cealaltă,
şi scoţându-şi dela mână o brăţară care scân­
teia de departe, i-a petrecut-o pe dup’o ureche.
Atunci, lumea toată dela mare pân’ la mic
a pornit să răpăie din palme şi să ţipe ca
nebunii: bravo! bravo! bis! bis!...
Cântăreţul a mulţumit foarte mândru, mo-
ţăind când în dreapta când în stânga, şi iar
s’a pus pe sbierete. Iar sorioara mea, la fie­
care sbieret al lui, da din cap încântată,
aruncându-i câte-un trandafir, şi se uită galeş
când la ’mpăratul şi la ’mpărăteasa, când la
boieri şi la prostime...
N’ani mai putut suferi... Când s’a opintit
odată dumnealui să ridice glasul sus de tot,
am pus şi eu două degete ’n gură ş’am în­
ceput să fluier din răsputeri.
S’au ridicat toţi în picioare...
Cine?... cine a ’ndrăsnit?
Şi ’n turburarea aceea, am auzit glasul
Murillo, Păstorul divin.
soru-mei:
— Obrasnicul ăsta trebue să fie ticălosul mereu peste bot şi la cap! [să vedem, care
de frate-meu! pe care...
Numaidecât, care cum m’a ajuns, m’a luat la-ţi seama la gură, nebunule! a strigat
în palme, în ghionturi, în picioare; m’au scui­ un curtean strălucit, dându-i o palmă să-i
pat; şi dupăce s’au săturat, m’au aruncat ca strămute căpriorii.
pe o otreapă afară din grădină... Am stat Poţi să dai palme cât pofteşti, a zis Ion,
puţin aşa, până să-mi mai vie sufletul la loc; sunt deprins cu aşa mângâieri... Deocamdată,
m’am sculat şi am plecat şchiopătând... şi lasă-mă numai să ’ntreb pe sorioara mea
până foarte departe, auziam mereu sbieretele iubită: când mai cântă, dragă, măgarul dv.?
măgarului şi bătăile ’n palme ale celorlalţi, Ce-ţi pasă ţie?
şi bravo! şi bis!... Cum să nu-mi pese, dragă?... Vreau să
...Ei! vă place?... ştiu... să viu să-l mai ascult... că-mi place,
Când să isprăvească Ion povestirea, iată de mă 'nebunesc, mai mult ca la toată lumea...
că soseşte dinaintea hanului o caleasă mare Să ştii tu că place la toată lumea!...
cu falaitar şi cu o ceată de curteni călări. Vedeţi-1, oameni buni, pe nenorocitul ăsta!...
Opresc să răsufle caii; descalecă boierii şi Tuturor nouă, şi ’mpăratului şi ’mpărătesei,
coboară din caleasă o mândreţe de curteană. Ia toţi boierii, la tot norodul, mie şi d-voastră,