Page 15 - 1909-09

Nrnl 9, 1909 LUCEAFĂRUL 207

Pagini străine.
— Ceasul de Iv. Turgheniev. —
(Urmare.)
XI. de noroc nici tu. — înzadar se rugă Latkin,
Tatăl meu fusese multă vreme bine cunos­ cu lacrimi, de tata şi se plecă până la pă­
cut, chiar intim, cu un fost slujbaş, Latkin, mânt; înzadar încercă să dea lămuriri, cum
un om paralitic şi sărac, cu mişcări fricoase el însuşi a fost cuprins de-o nedumerire bol­
şi ciudate, una dintre acele fiinţe, la care se navă. — „Doar nici eu nu m’aleg cu ceva
potrivea vorba că e om „bătut de Dumnezeu". folos, Porfirie Petrovici, bâlbăi el; doar însumi
Ca şi tatăl meu, ca şi Năstase, Latkin se pe mine m’am nenorocit!" Tatăl meu rămase
ocupă cu treburi de proces, eră „advocat"
particular şi împuternicit; dar neavând nici
înfăţişare prezentabilă, nici darul cuvântului,
şi prea puţin încrezut în sine, nu se putea
hotărî să lucreze neatârnător, şi se lipi de
tatăl meu. Scrisul lui eră „mărgăritar ade­
vărat", cunoştea perfect legile până în amă­
nunţimea tuturor întortochierilor stilului jude­
cătoresc în orice jalbă. împreună cu tata
făptuiseră diferite lucruri, împărţeau dobânzile
şi pierderile şi, se zicea, că nimic n’ar putea
sgudui prietenia lor; şi, cu toate acestea,
prietenia într’o zi se prăbuşi... Tata se
desbină pe vecie de tovarăşul său de muncă.
Dacă Latkin ar fi şters dela tata un câştig
întâmplător, în felul lui Năstase, care-i luase
locul, — nu s’ar fi mâniat tata mai altfel
decât se mâniase pe Năstase, ba poate mai
puţin; însă Latkin, sub înrâurirea unui sen­
timent neînţeles al invidiei, al lăcomiei,
dar poate şi cuprins de-o omenie trecătoare
„păcăli" pe tatăl meu, dându-1 de gol
unui tânăr şi bogat negustor, dela care amân­
doi primiseră împuternicirea: Latkin adecă
deschise ochii junelui încrezător asupra unor...
unor trebşoare, care aveau s’aducă folos Biserica din Calafat: Constantin şi Elena.
însemnat tatălui meu. Nu pierderea bănească,
ori şi cât de mare eră — nu! ci trădarea neînduplecat... Latkin n’a mai pus piciorul
scârbi pe tata şi-l înflăcără. Nu putea iertă în casa noastră. Soartea lui, păreâ, că şi-a
pe un om cu două feţe. pus de gând să adeverească ultima vorbă
Iată, omul sfânt îşi arătă arama! — crudă a tatălui meu. Curând după ruptură
repetă într’una, tresărea de mânie, iar dinţii întâmplată cu vre-o doi ani înainte de
îi dârdăiau ca de friguri. Eram tocmai în vremea, când începe povestirea mea ne­
odaie, şi am fost martor la scena aceasta vasta lui Latkin, de mult bolnavă, muri; fe­
urâtă. — Bine! De astăzi încolo -- amin! Intre tiţa sa a doua, mititică de trei ani, într’o zi
noi s’a sfârşit! Cu Dumnezeu, acolo-i uşa! rămase mută şi surdă din spaimă: un roi de
Nici eu la tine, nici tu la mine! voi sunteţi albine i se aşezase pe cap; Latkin însuş avu
pentru noi grozav de cinstiţi — cum să mergem un atac de apoplexie şi căzu într’o cum­
în societatea voastră!.. Dar n’o să ai parte plită, nesfârşită sărăcie. Cum îndură el şi cu