Page 17 - 1909-09

Nrul 9, 1909. LUCEAFĂRUL 209
Viu, — răspunse David, — să văd ... Ce — Acum nu mai ştiu, ce să mă fac! — în­
face tatăl-tău ? cepu Raisa. Doctorul a scris o reţetă, trebue
— Plânge; vorbeşte: desmerdaţi-mă, zice, să merg la farmacie; iar ţăranul nostru (lui
şi pe mine. „Desmerdaţi-mă“ — trebue să în­ Latkin îi rămăsese un singur suflet iobăgesc)
semneze „îngropaţi-mă“. Acum a adurmit.— ni-a adus nişte lemne dela cătun, şi o gâscă,
Raisa suspină adânc. Ah, dragă David, însă îngrijitorul de moşie ni le-a luat: zice,
David! — Ea îşi trecu o mână închisă de ju­ că-i suntem datori.
mătate peste frunte şi peste sprâncene, şi — A luat gâscă ? — întrebă David.
eră mişcarea aceasta aşa de amară... şi aşa — Ba, nu gâscă. Zice, că-i bătrână, şi nu
de sinceră, şi aşa de frumoasă, ca toate miş­ plăteşte nimic. D’aceea ne-a şi adus-o ţă­
cările ei. ranul, aşa zice îngrijitorul. Dar l e m n e l e ni
Tu, totuşi, să grijeşti de tine, — observă le-a luat.
David. — N’ai durmit, te văd, nimic... Şi la N’are drept! — strigă David.
ce să plângi? Amarul nu ţi-1 vindecă plânsul. — Drept n’are, dar le-a luat... M’am urcat
— N’am vreme multă de plâns, — răspunse în pridvor; acolo avem o ladă veche, din stră­
Raisa. moşi. Am început să caut într’ânsa... Şi ce-atn
Asta-i treaba celor bogaţi, să plângă găsit: priveşte!
observă David. Ea scoase de sub basma un ochian destul
Raisa voia să plece, dar se ’ntoarse. de mare, prins în aramă, lipit cu saftian*)
— Eră să vindem şalul galben ( ştii, din îngălbenit. David, iubitor şi cunoscător de
zestrea mamei. Pe douăsprezece ruble. Cred, toate soiurile de .instrumente, îl luă în mână.
că e puţin. Lucru englez — zise el, punându-1 când
— Prea e puţin. la un ochi, când la altul. Pentru marinari.
Nici nu l-am da, zise Raisa,oprindu-se — Şi sticlele sunt întregi, — urmă Raisa.
un moment, însă n’ai încotro; trebue, pentru — L-am arătat tati; el zice: du-1, zălo-
înmormântare. geşte-l la jiuvaergiu! Ce crezi ? Ne dă bani pe
Fireşte, trebue. Numai cât banii, să nu-i el? Noi ce să facem cu ochianul? Poate să
dai uşor. Popii noştri, — pacoste! Dar, stai, ne uităm ca în oglindă, să vedem ce frumoase
am să viu. Tu pleci? — îndată am să fiu la suntem. Căci oglindă, şi aşa, n’avem.
voi. Adio, porumbiţo. Şi zicând cuvintele acestea, Raisa începu
— Adio, frăţiorule! să râdă tare. Sorioara ei deşi n’o putea auzi;
— Vezi, să nu plângi! dar, poate, simţind tresărirea ei o ţinea pe
Să nu plâng? Ori fierb de prânz, ori Raisa de mână — şi, ridicându-şi ochii mari
plâng. Una din două. spre dânsa, se strâmbă speriată şi izbucni în
— Cum: fierbe de prânz?—mă îndreptai plâns.
cătră David, îndatăce plecă Raisa, — poate lată, aşa face totdeauna, — observă Raisa,
ea găteşte de mâncare? — nu-i place, când râzi.
Doar ai auzit: bucătăreasa are să cum­ -- Ei, lasă, Liuboşka, n’am să râd, — adaose
pere sicriul. ea, gheniuindu-se iute lângă fetiţă şi nete-
„Găteşte prânzul", gândii eu, „şi mânile zându-i părul. — Vezi ?
ei sunt totdeauna atât de albe şi hainele atât Râsul peri din faţa Raisei, şi buzele sale,
de curate... Aş vrea s’o văd, cum e acolo, ale căror colţuri arătau o deosebită milă, ră­
în bucătărie... Nu-i fată de toate zilele." maseră nemişcate. Copiliţă se linişti. Raisa
Mi-aduc aminte de o altă întâlnire „la pâr­ se ridică.
leaz". De astădată, Raisa luase cu sine pe Da, dragă David, fii bun ... ţava asta.
sorioara ei lipsită de auz şi de grai: eră o Şi aşa, lemnele-s de pagubă, iar gâscă no­
copiliţă frumuşică, cu ochii mari, miraţi şi rocul nostru că e bătrână!
cu păr des negru întunecat pe un căpşor mi­ — Zece ruble face neapărat, grăi David
titel (părul Raisei încă eră negru — şi fără
*) Saftian, marochin, un fel de piele subţire.
sclipire). Latkin era deja lovit de paralizie. (N. trad.)