Page 4 - 1909-09

196 LUCEAFĂRUL Nrui 9, 1909.
încă şi mai trist, şi mai îndurerat eră el. slăbiciunea bătrâneţelor n’ar fi avut nici o
Arndt se inspiră din luptele câştigate şi cân­ putere asupra lui. Mişcările îi erau elastice,
tase toţi eroii, iar noi îi ştiam toate cântecile păşeâ repede şi ochii îi străluceau. In gură
de când începusem a vorbi. Eră deci firesc n’aveâ nici un dinte, dar ce frumos ştiâ să
să-l privim ca pe-un sfânt. Dar aci eră şi vorbească. Moda de-acuma cu dinţii puşi a
MonsieurMonnard a cărui fiică scrisese cartea luat mult din farmecul moşneagului. O gură
pe care am cetit-o mai cu drag în copilăria fără nici un dinte e mai frumoasă decât o
mea. „Augustin" eră, pare-mi-se, povestea gură cu dinţi puşi. şi păstrează expresiunea
unicului ei copil, pe care-1 pierduse. Mon- feţii neschimbată. Am observat aceasta nu
sieur Monnard eră mai puţin pornit ca Arndt, numai la Arndt, dar şi la unchiul meu Max
dar şi dânsul vorbiâ atât de frumos, iar fiica de Wied, exploratorul Braziliei şi la alţii. Pe
sa eră încântătoare. atunci dinţii căzuţi nu se înlocuiau. Fireşte
Şi mai eră şi Sturdza care purtă ’n suflet că Arndt stropea grozav când vorbeâ, ca toţi
dragoste aprinsă de patrie şi nădejdi şi vise cei cari n’au dinţi şi apoi — par’că văd —
măreţe cum să-şi ridice neamul şi ţara pe se ştergeâ cu o batistă roşie de mătase sau
care atunci puţini o cunoşteau. ştergea pe cei pe cari îi stropise. Dar asta
Treceam atunci de-o copilă sglobie — to­ nu-1 turbură deloc nici pe el nici pe noi cari
tuşi ascultam, ascultam dusă pe gânduri. îl ascultam.
Povestea vieţii lui Arndt n’o cunoşteam încă, Vorbeâ bucuros şi de tot felul de arme,
nu ştiam cât de nefericit fusese ca părinte, lănci şi altele, imaginea cărora nu eră însă
vedeam într’ânsul numai poetul, patriotul în­ niciodată bine desluşită în mintea mea. Eram
sufleţit. Şi eră o revelaţie pentru mine, ce o fire pacinică şi îmi plăceau mai bine ver­
minuni poate creâ omul din limbă. surile lui. Unitatea Germaniei ne însufleţiâ
Păcat că nu sunt copiii mai deschişi, mai încă pe toţi; abia trecuse anul patruzeci şi
comunicativi. Câte n’ar învăţă întrebând, opt; pe toţi îi stăpâneâ încă visul zilelor mari,
dar ei îşi bat capul singuri şi nu pricep şi când s’au purtat cocardele negru-roşu-aur şi
se miră cum de nimeni nu le spune ceeace s’a nădăjduit că se va ajunge la unitate şi
ar dori ei să afle. că regele Prusiei va primi coroana de îm­
Şi cine-ar fi crezut că în mine tresărise părat al Germanilor.
pe-atunci cea dintâi licărire a sufletului de Multă apă a trebuit însă să mai curgă pe
poet şi că licărirea aceea mă trăgeâ mereu Rhin până la îndeplinirea visului măreţ!
spre poetul moşneag. Ştiam să recit toate
poeziile mari de Schiller. învăţam pe de rost
cu o mare uşurinţă; auziam o singură dată o
poezie şi o ştiam.
Scânteia aruncată de Arndt aveâ ce s’a-
prindă în sufletul meu.
Poetul aveâ o voce răsunătoare, ca şi când

Trecând...
Ca vechile domnite ’mbujorate Trecând grăbit, o umbră călătoare,
Tu numeri la fereastră ’ncef, rubine Din frunzele ce cad, îmi fac cunună...
Şi te gândeşti la nopţile senine, — Mă dor de moarte serile cu lună
La ziua mare, când vei fi mireasă! Şi-un capăt par’c’aş vrea să pun la toate!
D. Marcu.