Page 5 - 1909-09
P. 5

Nrul 9, 1909.              LUCEAFĂRUL                        197


                                  Copilul Chivei.

          Chiva  eră  o  fenieie'săracă,  care  văduvise   Şi  dela  o  vreme  bea  aşa,  de  cădeâ  în
         de  mult.  Bărbatul  ei  murise  de  năduşeală,  de   cârciumă,  ori  după  vr’un  gard,  unde  dormiâ
         greutate  la  piept.  Că-şi  aveau  căsuţa,  cât  o   până  dimineaţa.  Obrajii  i  se  supseră  şi  mai
         colibă  numai,  sus  pe  munte,  şi  Moise  se  ţinea   tare  învineţind,  picioarele  i  se  subţiaseră  şi
         că  are  năduşeală  din  urcuşul  acela.  Veniâ   mai mult. Dar de muncit munceâ.
         rupt  de  oboseală  dela  muncă  şi  până  ajungea   Chiva  n’a  avut  copii  cu  bărbatul,  cu  Moise.
         deasupra  făcea  popasuri,  pufăind  din  buzele   Dar  dupăce  începu  să  se  îmbete,  la  vr’o  patru
         late,  ştergându-şi  sudoarea.  Şi  când  a  murit   ani  după  moartea  soţului,  femeia  se  trezi
         el,  femeia  a  răsuflat  uşurată.  Mulţămiâ  lui   într’o  dimineaţă  plină  de  groază.  Se  gândiâ
         Dumnezeu  c’a  scăpat-o,  iar  oamenii  îi  luară   cutremurându-se  şi-şi  aduceâ  aminte  cum  a
         în nume de rău mulţămirea ei.     ieşit  seara  dela  cârciumă,  cum  o  părăsiseră
          „Poate  nu  l-ai  grijit  cumsecade,  tu  Chivo!   puterile  şi  căzuse  într’un  şanţ.  Apoi  i  se  în­
         ziceau unii.                      tunecă  iar,  şi  iar  i  se  lumină,  vedeâ  ceva,
             Apoi  de  asta  una  să  nu  mă  ierte  Dum­  cuprinsă  de  fiori.  în  ziua  aceea  a  bolit  acasă.
         nezeu.  Că  ’n  zilele  din  urmă  nici  nu-mi  mai   Dar a doua zi plecă iar prin sat la lucru.
         zicea  Chivo,  ci  mamă.  Şi-i  spuneam:  mă  Moise,   De  atunci  i  s’a  făcut  scârbă  de  beutură
         nu-mi  zice  tu  mie  mamă,  că  eu  nu  ţi-s  mamă.   îi  ghiceâ  mirosul  în  depărtare,  şi  numai  din
         Da  el  nu  ascultă  ci-mi  zicea  mamă  dragă,   miros  i  se  făceâ  rău.  Şi  n’a  trecut  mult  ş’a
         şi plângea înăduşindu-se.“        început  să  se  înfoaie,  să  se  rotunzească,  aşa
             Şi  Chiva,  din  ce  a  fost  săracă,  a  rămas   că  ’n  urmă  păreâ  c’abiâ  o  mai  ţin  picioarele
         şi  mai  săracă.  Nu  mai  eră,  vez’că,  om  la  casa   subţiri.  Acum  îi  veniâ  greu  să  spele.  Se  aplecă
         ei.  Şi  dacă  nu  mai  eră,  Chiva  începu  să  umble   în  junghiuri,  se  ridică  de  pe  ciubăr  cu  ame­
         prin  sat,  la  unul  şi  la  altul,  să  spele,  să  sape,   ţeli  la  ochi  şi  se  purtă  greu  de  colo  până
         să  toarcă.  Şi-şi  câştigă  bucătura  de  toate   colo.  Când  se  obosiâ,  îşi  puneâ  mânile  ude,
         zilele,  dar  bucătura  aceasta  îi  păreâ  ei  cu  mult   sbârcite de leşie, pe pântecele mare, şi odihneâ.
         mai amară decât pe vremea când trăiâ Moise.  Da  ’n  urmă  s’a  scăpat  de  greutate  şi  s’a
          Pe-acasă  nu  da  decât  seara.  Şi  de  câteori   trezit  c’un  ficior  în  casă.  Când  l-a  privit  în­
         deschideâ  uşa,  i  se  păreâ  că  intră  într’un  sicriu,   tâia  oară  copilul  zâmbeâ,  când  şi-a  întors
         şi frigul pătrundeâ în trupul ei slăbit de muncă.  ochii  spre  hârbul  de  fereastră,  soarele  dimi­
          Ani  dearândul,  iarna  şi  vara,  eră  cu  rufele   neţii  râdeâ,  chiar  şi  motanul  ce  se  isbise  de
         la  fântână  ori  la  părău,  când  la  o  casă  când   toţi  pereţii  mai  înainte,  când  Chiva,  înjun­
         la  alta.  Vara  spălă  desculţă  şi  picioarele  ei   ghiată  de  dureri  urlă,  zâmbeâ  acum  pe  vatră.
         slabe,  subţiri  şi  uscate  se  împlântau  nervos  în-   Aşa  i  se  păru  Chivei  şi  un  zâmbet  şters  îi
         cârligându-şi  degetele  în  pământul  umed,  în   trecu  şi  ei  pe  faţă,  apoi,  cald,  i  se  opri  pe
         tină.  larna-şi  înmormântâ  picioarele  în  nişte   buze.
         cisme  grele,  umflate,  tari,  pe  cari  îngheţă   Când  a  ieşit  mai  întâi  la  muncă,  n’a  mai
         apa.  Muiâ,  zoleâ,  izbeâ  cu  maiul,  storceâ,   plecat  singură  de  acasă,  ca  alte  dăţi.  îşi  în­
         cu  faţa  pământie.  Din  gura  ei  nu  ieşiâ  vr’o   făşură  ficiorul  într’un  cojocel  vechiu,  îl  luă
         frântură  de  cântec,  ca  dela  alte  femei  spă­  mototol  în  braţe  şi  plecă.  Femeile  întâi  se
         lătoare. Şi nu eră trecută cu vrâsta.  codiră  s’o  mai  primească  Ia  lucru.  Ba  că-i
             Şi  cum  munca-i  eră  grea,  femeile  pe  la   prea  slabă,  ba  că  va  urlă  copilul,  ba  că  nu
         cari  lucră  o  mai  cinsteau  cu  câte-un  păhărel   va  puteâ  lucră  de  copil.  Sa  aflat  una  cu
         de  vinars.  De  altfel,  se  poate,  mai  mult  ca   suflet  bun,  care  o  lăsă  să  spele.  Şi  de  aci
         să  aibă  ele  prilej  de  beut,  decât  s’o  întărească   îi  merse  vestea  bună  în  tot  satul.  Că  spală
         pe  Chiva.  Dar  pe  trupul  ei  slab  beutura  începu   mai  bine  ca  pân’  acum,  că  pruncul  nici  nu-şi
         să  prindă  putere,  şi,  dup’o  dedare  de  vr’o  doi   deschide  gura.  Şi  de  aci  încolo  bucătura  de
         ani, Chiva se făcîi beutoare.    pâne iar îi eră asigurată.
                                                                      i
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10