Page 6 - 1909-09

198 LUCEAFĂRUL Nrnl 9, 1909

Şi ’ntr’adevăr copilul eră de tot bun. Rar Ce va fi când va durdui şi va auzi Matei ?
când da să plângă. Şi nu plângea nici atunci, N’a muri de frică?
ci scâncea numai, oprindu-se deodată, ca şi Şi într’o după amiază eră chiar afară cu
când i-ar fi pus ţâţa la gură. Dar nu eră copilul. Dup’o fulgerare, trăsnetul izbi undeva
ţâţă, ci numai un bumb de piele dela cojocel. aproape un brad. Dar Matei nici nu s’a clintit.
Morfoteâ la el şi-i treceau ciasuri întregi, Chiva-şi făcu cruce ca de minune.
pânăce Chiva îşi desfăcea sânul slab să sugă. Copilul creşteâ şi se întăriâ. Dar trecuse
Şi de câteori de trei ani şi
îi da să sugă, nu ziceâ nici
iar i se aşeză „mama“. Cât
Chivei zâm­ s’a trudit ea
betul cald pe să-l facă să-şi
buze. Căută deschidă
ochii copilu­ gura, să zică
lui, şi ochii o vorbă. Dar
aceia îi pă­ Matei nu în­
reau ei nespus văţă nimic.
de luminoşi şi Când îi stă
de buni. mamă-sa în
Când mai faţă urmăriâ
gătâ cu spă­ cu ochii foarte
latul, luă de vioi cum îşi
tors de pe la mişcă buzele,
femei şi tor- cum face cu
ceâ acasă. îşi mânile. Dar
puneâ copilul atâta tot. A-
într’o alviuţă, poi îşi plecă
îl scoteâ sub capul şi-şi ve-
streşina casei deâ de lucrul
la umbră. De seu: tot umblă
legănat nu-1 c’o vargă să
legănă. Copi­ bată mâţa.
lul adurmiâ Chiva nu
îndată, cât ce eră prea ne­
sugeâ. Chiva căjită. Ziceau
sfârăiâ din fus unele muieri
şi-i veniâ să că poate-i
bonăie un mut. Dar au
cântec. Dar îi fost ei copii
eră ruşine si Vedere din interiorul bisericii din Calafat. şi mai grei de
tăceâ. cap ca Matei
Copilul Matei eră de un an şi jumătate cari au vorbit şi mai târziu. Nu puteâ să
acum. Umblă în picioare, se ţâră de-abuşile, creadă că-i nepriceput, căci din ochii lui
prindeâ motanul de coadă. Şi când cela-şi vedeâ că înţelege, şi de'multeori, când Matei
întindeâ laba şi-l ghiorâ, Matei plângeâ, sco­ scoteâ vr’un glas întunecat, Chiva suspină şi
ţând nişte sunete tare ciudate. Chiva strigă ziceâ: „Dragul Chivei cel cuminte, că nu i
de multeori la el: „Măi, Matei, mă, lasă mâţa se mai desleagă lui odată limba."
că te ghioară.“ Dar Matei n’o luă în seamă. Şi-l duceâ cu ea, ori unde eră la lucru.
Chiva purtă frică mare de tunete. Când Băiatul şedeâ tăcut lângă dânsa, ori se jucâ
tună se ’negreă ca ţundra. Şi se tot gândiâ: cu bâta în apă, pleoscănind. S’odată, eră