Page 8 - 1909-09
P. 8

200                        LUCEAFĂRUL                   Nrul 9, 1909.
            vedea  pe  faţă.  Şi  Chiva  îi  făcea  semn,  din   pe  gropaşi  să  nu-i  lase.  Abiâ  l-au  liniştit
            când  în  când,  să  se  apropie,  îl  prindea  de   vr’o  patru  Români,  numai  cu  puterea,  nu  cu
            mână,  îi  spunea  ceva,  şi  se  ’ntorceâ  cătră   tălmăcirile  ce  i  le  dădeau.  în  ochii  lui  ardea
            perete.  Aceasta  a  ţinut  patru  zile.  în  ziua  a   o  ură  nemărginită  şi  din  când  în  când  pufăia
            cincia  Chiva,  zgârcindu-se,  muri,  pe  când  o   pe  nas  şi  pe  gură.  Dar  n’a  mai  făcut  nimic,
            femeie  vecină  îi  ţinea  lumânarea.  Matei  privea   n’a  mai  cercat  nimic.  A  stat  până  la  urmă,
            nedumerit,  şi  când  vecina  îi  făcu  semn  din   a  privit  moviliţa  proaspătă  cu  luare  aminte,
            mână  că  „s’a  dus“,  ficiorul  gândi  că-i  spune   s’a uitat la cruce şi apoi s’a dus.
            să  iese  afară,  şi  voi  să  deschidă  uşa.  Dar   Şi  în  noaptea  aceea  a  tot  gemut  Matei,
            vecina  îl  chemă  prin  semne  la  pat  şi-i  puse   a  tot  mugit...  Ş  idin  când  în  când  căpătă  glas
            mâna  pe  trupul  rece  al  bătrânei.  Atunci  Matei   curat  omenesc,  plângeâ  ca  oamenii,  cu  glas
            se  sgudui,  ca  şi  când  ar  fi  pătruns  un  înţeles   moale  şi  înduioşat,  cum  n’a  avut  înainte
            şi  în  sufletul  lui,  şi  după  ce  se  sgudui  în­  niciodată.  Răgneâ  la  ’nceput  în  felul  lui,  apoi
            cepu  să  mugească,  ca  şi  când  l-ar  fi  izbit   încet-încet  părea  că  i  se  lărgesc  grumazii,
            cineva cu muchea.                 glasul  se  ’mpuţinâ,  se  înduioşa,  se  mlădia,  şi
              Apoi  s’a  liniştit  de  tot.  Priveghiu  la  casă   creştea  iar,  desnădăjduit,  cerând  milă  par’că.
            săracă  nu  se  face,  că  n’are  cine  să  dee  beutură,   în  răstimpuri  se  făceâ  linişte  în  casă,  şi  de­
            şi  astfel  Matei  a  durmit  două  nopţi  singur   odată  porniau  mai  multe  glasuri,  dar  toate
            cu  moarta.  După  prohod  a  plecat  şi  el  după   se  topiau  curând  într’unul  singur,  şi  aspru
            sicriu.  Dar  în  cimiter,  când  a  văzut  că   şi  moale,  şi  pătrunzător  şi  adietor,  cum  n’a
            vreau  s’o  coboare  pe  mă-sa  în  groapă,  Matei   fost  pe  lume  decât  singur  glasul  lui  Matei,
            începu  iar  să  mugească,  şi  a  prins  de  piept  în noaptea ’n care şi-a jelit pe mamă-sa Chiva.
                                                                   I. Agârbiceanu.



                             Statuia 'nchinată idilelor moarte.
                  Pe soclul de marmoră neagră, maestrul   Când ziua pălea ’n depărtare, maestrul,
                  Urcase icoana iubirilor sale:   Cu mâna la frunte, cu fruntea plecată,
                  Statuia ’nchinată idilelor moarte,   Intră în altarul nălucilor scumpe
                  Amantelor brune, amantelor pale...  Şoptindu-şi apusa poveste: odată...
                  Acolo ’nchisese vieaţa-i întreagă   Şi ’n seara tăcută vedenii uşoare,
                  Şi tristele-i ceasuri şi clipele-i sfinte...   Vedenii desprinse din alba statuie
                  Iubite pierdute, iubite uitate,  Ca palizi arhangheli vedeâ cum se ’nalţă,
                  Treceau amintindu-i străvechi jurăminte.  Cum taie văzduhul şi ’n slavă se suie...
                  in ochii slatuiei turnase visarea   Plutea împrejuru-i întreaga viea(ă:
                  Şi calmul din ochii amantelor pale   Şi tristele-i ceasuri şi clipele-i sfinte
                  Şi ’n părul statuiei turnase undirea   Iubite pierdute, iubite uitate,
                  Inelelor brune pe frunfi ideale.  Treceau amintindu-i străvechi jurăminte.
                  Sculptase n mijlocul perfid mlădierea   ...Şi ’n seara când alta veni să contemple
                  Din trupul de viespe al unei străine   Icoana iubirilor sale trecute,
                  Şi-o palidă mână, acuma ’ngheţată,   O dragoste nouă îi şterse din suflet
                  în mâna subţire cu degete fine.  lubitele-i moarte, uitate, pierdute...
                  Acolo, în pieptul ascuns în dantele,  Şi ’n seara când alta veni să asvârle
                  O inimă caldă părea că palpită...  Un zâmbet de ură spre templu,-- deodată,
                  ...Cu sânul acela de marmoră albă   Din soclul de marmoră neagră, statuia
                  Murise frumoasa la pieptu-i lipită!...  Ca idolii antici căzii sfărâmată...
                                                                    Victor Eftimiu.
   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13