Page 9 - 1909-09

Nrul 9, 1909 LUCEAFĂRUL 201

Zeiţa Bunătăţii.
Pe o zi posomorită ca fruntea unui ocnaş, criticul Cum dormi aşa fără grijă în pustietatea asta?...
plecă să întâlnească pe zeiţa Bunătăţii. N’ai teamă să te umfle un vulture cumva?
După un umblet obositor, trecând peste câmpii Gâscanul răspunse fără să se deranjeze:
nearate, suind dealuri cu pripoane repezi, coborind în împărăţia Bunătăţii n’au ce căută vulturii!...
văi cari îi furau răsuflarea, dând prin mocirle şi smâr­ însfârşit, criticul ajunse la poarta palatului. Palatul
curi afundătoare, ajunse, sfârşit de oboseală, în îm­ zeiţei, deşi erâ de marmoră, totuşi nu erâ împodobit
părăţia zeiţei Bunătăţii. cu nici un ornament de arhitectură. Păreâ casa unui
Cum păşi hotarele acestei împărăţii, norii se înt- gospodar bătrân şi bogat.
prăştiară ca prin minune, şi în mijlocul cerului se ivi Intrarea erâ păzită de doi mieluşei de curând nă­
un soare strălucitor, încălzind cu razele-i mângăitoare scuţi cari sburdau cu nepăsare, negândindu-se, de
tot cuprinsul din bătaia luminei lui. sigur, la cuţitul măcelarului.
înaintea criticului se întindea o câmpie acoperită Criticul fu primit în sala de recepţie. Zeiţa îl aş­
de o iarbă care nu sămănâ cu ierburile pe care le teptă pe tronu-i larg de aur şi aveâ în ochi strălucirea
cunoştea până atunci. Firele ei groase şi moi cădeau plină de mulţumire a unei Grossmutter când îşi
leneşe la pământ, formând un strat plăcut la atingere, primeşte nepoţelul care vine să-i ureze fericire de
şi în care piciorul se afundă ca într’un adevărat covor ziua ei onomastică.
de Persia. Când îl văzu pe critic, îl pofti să şadă şi cea dintâi
Câmpia erâ întretăiată de un drum larg, acoperit grije fu să-l întrebe dacă nu e flămând.
cu o pulbere cafenie, care părea a fi praf de cio­ Şi fără să aştepte răspunsul, începu să bată din
colată şi nu de ţărână sau piatră. în praful acesta se palme cu mulţumire. în clipa aceea, în faţa criticului
tăvăleau, fără să se sinchisească de apropierea cri­ uimit se intruchipă o masă, şi pe masă o ciaşcă mare
ticului, câţiva iepuri aşa de graşi şi de greoi că n’ar de cafea cu lapte, însoţită de o felie şi mai mare de
fi putut alergă nici zece paşi fără să se odihnească... cozonac galben ca gălbinuşul de ouă.
Mai departe, o ciocârlie vrând să se ridice spre a — Mulţumesc, mulţumesc! se închină criticul —
se avântă în aerul limpede, îşi desfăcu aripele în­ n’am venit nici să mânânc, nici să-mi îndulcesc gura,
cercând să se salte, dar fiind prea greoaie, rămase am venit să-mi îndulcesc sufletul, ca să nu-mi mai
jos şi se mulţumi să-şi ţârâie de acolo cântecul care zică nimeni că sunt om rău şi veninos.
trebuiâ să răsune in înălţimea văzduhului. - Dar ce pot aveâ oamenii împotriva dtale?— îl
Fără să se ostenească mult, criticul străbătu câmpia întrebă zeiţa.
şi ajunse intr’o livadă deasă pe care o îmbalsamâ Ce să aibă? la am îndrăsnit să scriu adevărul,
mirosul de fructe coapte. Numai din pomi roditori sau cel mult să-mi arăt părerile mele asupra celor
erâ alcătuită această livadă, şi criticul se minună de cari nesocotesc Arta, pângărindu-o.
atâta belşug. De unde vii, străinule?
Călătorul se opri la umbra unui prun bătrân. Abiâ Viu dintr’o lume unde cioplitorii sunt preţuiţi drept
se aşeză jos, şi iată că din pom se scutură — fără sculptori, unde zugravii de firme sunt admiraţi ca nişte
cea mai mică adiere de vânt — câteva prune de mă­ pictori adevăraţi şi unde mâsgălitorii de hârtie sunt con­
rimea unor caise. Erau aşa de coapte încât ajungând sacraţi ca mari scriitori!... Şi toţi aceştia sunt răsplătiţi
jos, se lăţeau prefăcându-se pe loc în cel mai poftitor cu medalia benemerenti pentru lucrările lor artistice!
magiun. Şi de ce te supără lucrul acesta? — se miră zeiţa.
Criticul n’aveâ decât să întindă mâna şi să ospă­ Oare cioplitorii, zugravii de firme sau mâzgălitorii de
teze. El însă îşi ridică ochii în sus. Pe o ramură d’a- hârtie, nu sunt creaturi de ale lui Dumnezeu... Oare
supra lui stă umflată în pene o privighitoare care, n’au şi ei dreptul să se aştepte la o răsplată pentru
deşteptată din somn, îl priveâ mirată cu ochi de vrabie munca lor?... Şi la urma urmei, ce te îndreptăţeşte pe
pomesticită. dta să le cumpăneşti munca?
— Da tu de ce nu cânţi? — o întrebă criticul — — îndeletnicirea mea de critic! — răspunse cu
Nu cum-va ai pierdut vocea? mândrie criticul privind pe zeiţa drept în faţă.
— N’am pierdut-o! — îi răspunse privighitoarea Dacâ eşti critic — răspunse Bunătatea, — n’ai
grăind duios. — N’am pierdut-o, dar nu cânt fiindcă ce căută în împărăţia mea!
mi-e teamă să nu jignesc pe acei cari nu sunt la in- — Ce să fac atunci — se rugă criticul desnădăj-
nălţimea vocei mele! S’ar supără, fără îndoială, şi pu­ duit — ce să fac ca să merit cinstea aceasta?
păza, şi ghionoaia şi coţofana!.. De ce să le fac sânge — Lasă-te de critică.
rău?... Sărăcuţele de ele!! — Dar cum?...
Criticul se sculă minunat de răspunsul privighitoarei — Nimic mai uşor — zise zeiţa şi, luând, nu ştiu
şi luându-şi bastonul plecă înainte... de unde, o sticluţă mică cu o licoare verzuie, i-o dete
Când eşi din livadă, dete de o baltă mare in care criticului, zicând:
se bălăceau tot fe'ul de înotătoare. Apropiindu-sc de — Ia această licoare şi când vei ajunge în ţara ta,
un gâscan, care moţăiâ de somn pe mal, îl întrebă: gândeşte-te la mine şi înghite câteva picături.