Page 10 - 1909-10
P. 10

226                        LUCEAFĂRUL                 Nml 10, 1909.
            pocăinţii.  Şi  toată  după  amiaza  îi  vorbi  de   Treceâ  fericit,  ascultând  acest  imn  măreţ
            multele  forme  ale  acestor  primejdioase  ispitiri,   al  firii,  care  îi  răscolea  sufletul.  îşi  închipuia,
            cari momesc sufletele cele mai alese...  că  pleacă  pentru  întâiaoară  în  lume.  Simţiâ
             Tânărul  îl  ascultă  cu  o  uşoară  dungă  de   cum  inima  îi  creşte,  cum  tot  ce  avea  bun
            îndărătnicie  la  îmbinarea  sprâncenelor,  cu   în  sufletul  lui,  cercă  cu  stăruinţă  să  iasă  la
            gândul aiurea.                   suprafaţă.  înţelegea  acum,  că  fericirea  vieţii
             Prin  geamul  întredeschis  se  vedea  legănarea   nu  e  belşugul,  ci  munca,  —  munca  ne­
            maiestoasă  a  cetinilor,  rândunici  spintecau   întreruptă, cu forţe oţelite...
            văsduhul  în  zig-zaguri  îndrăsneţe  şi,  departe,   Se  gândea  la  tatăl  său,  la  vieaţa  lui  de
            cine  ştie  unde,  un  cuc  îşi  spunea  numele  cu   sbucium  şi  amărăciune,  la  mângâierea,  ce
            stăruinţă.                       va  aveâ-o,  în  clipa  revederii;  la  tovarăşii  lui
             în  freamătul  mulcom  al  pădurii,  trezit  ca   de  şcoală,  la  dascălii,  pe  cari  numai  acum
            dintr’un  somn  urît,  el  desluşiâ  o  doină  uitată,   îi  ştia  preţui  în  deajuns;  la  popa  cel  bătrân
            pe  care  o  cântă  pe  vremuri:  „Cucuie  cu  peana   din  satul  lor,  care  acum  va  fi  undeva  la  hotar,
            sură...“                         cu  plugurile;  la  fata  popii,  cea  cu  ochii  de
             Stăruinţele bătrânului erau zădarnice.  văpaie...
                           *                   Se  simţiâ  mai  tânăr  şi  mai  puternic  ca
             Noaptea  târziu,  dupăce  îşi  scoase  hăinuţele,   oricând.  Din  întunerecul  trecutului,  sute  de
            le  îmbrăcă,  păşind  cu  grije,  să  nu  trezească   strămoşi  muncitori  îl  chemau,  cu  glas  de
            pe ceialalţi.                    arhanghel,  la  cărarea  bătătorită  de  ei,  cărarea
             Sărută  încă  odată  crucifixul,  zise  un   de muncă cinstită şi grea a vieţii.
            „Doamne  ajută 11   şi  ieşi  în  coridor,  coborînd   Ajuns  în  vale,  se  mai  uită  încă  odată  înspre
            scările  cu  multă  grije.  Portarul  îl  zări  dela   claustru.  Crucea  clopotniţei  scânteia  în  re­
            geam,  dar  îşi  întoarse  repede  capul,  făcându-şi   vărsarea de purpur a răsăritului.
            cruce: „Apage Satanas! 11          El  auzi  încă  odată,  ca  o  slabă  mustrare,
             El  zâmbi  la  gândul  că  jicnise,  fără  voia   cuvintele:
            lui, cuvioşia acestui bun bătrân.  — Homunculus, Homunculus!
             Se  rumeneau  culmile  in  lumina  mohorîtă   Soarele  apărea  după  muchea  din  faţă,  mai
            a  zorilor  şi  pasările  ciripiau,  speriate  din   strălucitor, mai mare ca de altedăţi.
            culcuşuri.  Un  murmur  ca  de  ape  mari  şi   Homunculus  nu  mai  priviâ  în  urmă,  ci
            îndepărtate,  un  freamăt  profund,  ca  un  tân-   mergea  cu  ochii  scânteietori,  ca  pentru  a
            guit  de  orgă,  răsbăteâ  din  adâncuri.  Eră   întâmpină această difusiune de lumină...
            rugăciunea de dimineaţă a codrului, a firii...             Al. Ciura.




                                       Din popor.
                                i.                        II.
                       Delui-m’aş şi n’am cui,   Firicel de iarbă neagră,
                       Delui-m’aş codrului,      Toată lumea mă întreabă
                       Dar codru-i îngălbinit    De ce port cămaşa neagră.
                       Nu mă crede c’am iubit.   Eu spun ia lume aşa
                       Şi codru-i cu frunza rară   Că mi-e inima ca ea,
                       Nu mă crede pân’ la vară.   Când  începe-a  mă  durea.
                       Delui-m’oi bradului       Dar  Ia  lume  eu  nu  spun,
                       Că-i în vârful muntelui   Că de dor umblu nebun,
                       Şi iarna-i cu frunza verde,   Şi de lucru nu sunt bun.
                       Dorul numai el mi-l crede.         Culese de Simin.
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15