Page 11 - 1909-10

Nrul 10. 1009. LUCEAFĂRUL 227

Zâna lacului...
în poiana tăinuită Făt-Frumos şi Zâna-Undei
lacul nare nici o cută... lunecau încet pe iarbă
Apa-şi tremură nisipul Luminând ca două raze
ca un praf de crin la soare apele încremenite,
Petricelele sunt stele Luna galbenă de ciudă
cu lumini alergătoare se urcă pe nesimţite,
Iar adâncurile clare Tartacot sub o ciupercă
numai luna le sărută... îi priviă râzând în barbă...
Din acolo ’n miez de noapte Făt-Frumos! Şezi lângă mine,
căprioarele şi cerbii, şezi fugara mea nălucă
Să s’adape, să iubească, Chipul tău în orice noapte
să se lupte şi să moară dintre ape îmi răsare;
în poiana unde-i rouă Dar acum te văd aievea:
lacrima de căprioară, nu eşti umbră, nu eşti zare,
Unde ’nvinşii sângerează Nu eşti cum te-arată visul,
rouă florilor şi-a ierbii... veşnic trist, mereu pe ducă...
Despletise luna părul Şi cu ea vorbiâ tăcerea
galben ca al Cosânzenei undelor şi a pădurii...
Atârnându-I printre frunze Fat-Frumos cu mintea dusă
risipindu-l pe cărare, adormiâ strivit în braţe.
Iară noaptea-şi răsfirase O lăsă să-i strângă mâna,
părul plin de pietre rare, de grumaz să i s’agafe
Să ’ncunune şi s’ascundă Să-l desmierde lung pe frunte,
toate tainele poienii, să-i sărute colţul gurii...
Tartacot veghiâ în umbră...
ca să nu-i coboare geana
El priviâ cum urcă luna —
uriaşă păpădie —
Dar zărind colea perechea,
se răsti plin de mânie:
Făt-Frumos te-ai dus pe copcă,
o să afle Cosânzeanal...
Victor Eftimiu.

Poeme în proză.

Cătră lumină...
Omagiu d-lui V. Gh. Morţun.
Noaptea apăsă grea asupra portului. Pe electrice. Bolta de lumină, făcută de şirul
străzile lăturalnice, cufundate în întunerec, lampelor, se scobeşte rotundă în greul nopţii,
nu mai eră nici o mişcare. Numai din piaţa ca un tune! aprins. Deasupra acestei galerii
principală se aruncă peste case un brâu de în flăcări ochii se opresc în zăbranicul greu
lumină, până cătră mare, acoperind, ca sub al întunerecului, ca într’un desiş fără nici o
un coviltir, strada prin care se cobora la cărare.
bulevardul de jos. Marea, care se sbate jos de oprirea zăga­
Pe malul mării mişună lumea ca într’o zurilor, măreşte mai mult groaza necunoscu­
încrucişare, primblându-se pe sub becurile tului, desfăcându-se fosforescentă şi forfotind