Page 17 - 1909-10
P. 17
Nrul 10, 1909. LUCEAFĂRUL 233
Toma se clătină, îşi întoarse faţa şi nu — Da ştiu eu? M’aş şi duce ş’aş şi ră
răspunse. mânea... Nu ştiu cum ar fi mai bine...
„Mă! începu iar Boroiu. Ce te uiţi tu — Hai să mergem laolaltă!" zise Toma pripit.
atâta la ei? Ce te tot uiţi? Ce folos să te Tănase stătu o clipă pe gânduri. îşi aco
uiţi?... Ascultă ce-ţi spun eu, adăogă apoi, peri ochii cu dosul palmii uitându-se printre
după o scurtă tăcere, cu glas mai lin, as degete la Rafila. Nevasta stă deoparte cu
cultă ce-ţi spun eu, că io-s om păţit şi um faţa îmbujorată, ademenitoare ca o zână din
blat în lume... Eu am prins-o odată pe-a poveşti.
mea, pe cea dintâi, am prins-o ia-aşa, ş’acolo „Bun!" strigă în urmă Tănase vesel.
pe loc am sugrumat-o... Ce te
socoţi tu atâta?... Am şezut un
an în temniţă şi iată-mă!...“
Toma îl măsură înspăimântat,
apoi se trase încet de lângă el.
„Mă, auzi? îi şopti Gavrilă a-
propiindu-se iar. Ia-seama ce-ţi
spun eu!... Spânzurată-i bună fe
meia, da spânzurată cu picioarele
’n sus...“
Toma dădu din cap tăgăduitor.
El ştia bine ce vrea el să facă, dar
nu îndrăsneâ încă să se apuce.
Degeaba îl oţeleâ Boroiu, el şi-o
ştia a lui. Şi cu cât îl sfătuiâ mai
dinadins Gavrilă, cu atâta vedea
mai limpede ce vrea să facă, cu
atâta se întăreâ mai mult în lio-
tărîrile lui.
„Eemeia-i iadu, măi Tomo, fe-
meia-i drac împeliţat", îi spunea
Boroiu, iar Toma răspunse într’un
târziu:
„Bărbatu-i capu, Gavrilă!"
Şi acum odată par’că se simţea
mai bine. D’aici încolo se uita
liniştit la cei doi şi nu se mai Fr. Storck: Bustul Doamnei C. C. S.
amăreâ dacă-i vedeâ şoptind. îşi
ziceâ mereu, c’un zâmbet sarbăd pe buze: Ş’apoi jocul începu iarăş, mai sgomotos şi
„Bărbatu-i capu!" mai pătimaş, ca un vârtej de dragoste.
Şi mai târziu, când conteni jocul pentru o
clipă, el însuş a început vorba cu Tănase. III.
S’au întrebat de sănătate şi au povestit ca într’amiazi frigul se destnorţise. Cetele de
doi prietini buni, au povestit întocmai cum nori plumburii se răsleţiră, desvălind pealo-
povesteau odinioară când erau amândoi holtei, curi, în văzduh, petece luminoase albastre.
când încă nu eră între ei nimic. Printr’o crepătură destrămată, soarele de iarnă
„Voi când vă duceţi acasă? întrebă printre îşi vârî obrajii aprinşi, aşternând o spoială
vorbe Tănase. rece, strălucitoare, pământului îmbrăcat în
Vom porni şi noi colo ’ntr’amiazi, dacă haina-i albă...
s’a mai potoli gerul, răspunse Toma adău Rafila şi cei doi bărbaţi, îmbondoriţi bine
gând repede: Da tu? în haine călduroase, păşeau înainte pe drumul