Page 18 - 1909-10

234 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1909.
pădurile moarte, scuturând săl­
batic crengile copacilor des-
brăcaţi...
Toma înainta din ce în ce
mai repede, lăsând pe cei doi
departe în urmă, încât acum
nu mai auzea nimic din vor­
bele lor... Sângele îi fierbea
în vine. îi erâ cald de trebui
să-şi descopcie sumanul la
grumazi... Şi, când şi când,
pumnii i se încleştau straşnic
par’c’ar fi strâns pe cineva
de gât.
Un şir lung de plopi bătrâni
străjuiau drumul. Capetele lor
se închinau vâjăind când în­
coace când încolo... Deodată,
o creangă neagră, uscată, ca
o mână uriaşă de om, se
rupse ţipând ascuţit şi căzu
tocmai înaintea lui Toma...
Toma stătu locului şi se
D. Mirea: Cioban călare.
uită în grabă îndărăt.
gheţos ce şerpuia printre strâmturile Poienii. Tănase veneâ încetinel cu Rafila, mână în
Zăpada scârţâia sub tălpile lor ca cobitul mână, ca doi tineri îndrăgostiţi. Omătul le
unei pasări a morţii. pălmuia obrajii, şi totuş ei par’că zâmbeau.
Mai aveau o postată bună până’n Măgură. Inima lui Toma începu a svâcni de să plez­
Toma mergea înainte, sprijinindu-se în băţul nească. O auzea limpede cum se isbeşte de
de cireş, cu paşi mari, grei, cu capu ’n pă­ coaste, ca peştele ’n undiţă. Simţea cum îi
mânt, par’că numai de aceea avea grijă să clocoteşte sângele ca într’o căldare. Şi un
nu alunece. Mai ’napoi veneau ceilalţi doi, glas îl îndemnă mereu din lăuntru.
mai tândălind şi povestind cu glas domol. „Acum!... Acum!..." îşi zise Toma încet.
Din când în când îşi grăbeau mersul ca A sărit repede la Tănase şi l-a prins de gât.
s’ajungă în urma Tomii, dar apoi iar rămâ­ „Amu să ne răfuim, Tănase!"
neau de el. Rafila se aruncă orbeşte între ei, dar o
Şi colo ’ntr’o vreme, cerul începu iar să mână de fier o svântură de-acolo de căzu
se posomorească... mototol la poalele unui plop borţos. D’aici
Nori cenuşii se tolăneau prin văzduhul trebui să vadă ea cum învineţeşte Tănase
înnăbuşit, gata-gata să se rostogolească pe în mânile lui Toma, cum îi cade căciula din
pământ, măturând în treacăt crestele dea­ cap, cum i se îngroaşă vinele pe tâmple şi
lurilor din preajma drumului. Fulgii se legănau pe frunte. Ea închise ochii plină de groază.
în aer, căzând fără sgomot şi lăţindu-se peste Un gemăt dureros, slab, prelungit bâjbăi prin
straturile de zăpadă sfărniăcioasă. aer, apoi nişte pâfăituri grele şi ’n urmă şi aceste
Vuete de vânt alergau, în răstimpuri, prin se împrăştiară pe aripile vântului şuerător...
Liviu Rebreanu.