Page 15 - 1909-11

Nrul 11, 1909. LUCEAFĂRUL 255

O negură de oameni se mişcă ’n curte, stau Părintele Niţă s’a plecat, a muiat pămătuful
strânşi pâlcuri, pâlcuri, cu vorbă mare, cu în căldăruşa cu aghiazmă, a ridicat mâna şi
pahare de vin înainte. a ’nceput cântarea sfântă, întovărăşit de toţi
Când au prins de veste că vine Preotul au cei din spatele lui:
eşitîn grabăla poartă, s’au făcut bul uc ca oile, „Mântueşte Doamne p o p o r u l t ă u şi bi-
cu Blebea la mijloc, au băgat cojoacele pe necuvintează moştenirea t a . . . “
mâneci, au dat căciulele pe ceafă şi aşteptau. Un alt murmur a eşit acum din mulţime,
Şi Părintele Niţă veniâ cu paşi pripiţi, cu un murmur ca acela ce-1 înălţă firea în toată
faţa senină în fruntea adunăturei lui. S’au dimineaţa frumoasă de vară, când se iveşte
zărit acum: un murmur ca de frunze când la răsărit soarele dătător de vieaţă.
suflă vântul toamna, un vuet ca al apei când Şi ’n murmurul acela au căzut ciomegele
rupe ghiaţa ’n primăvară, un strigăt, eşit jos şi cu capetele plecate, cu căciulele ’n
din gloate şi au început să se înalţe că­ mâni, veniau rând pe rând, înghesuindu-se
ciulele ’n aer, să se ’nvârtească ciomegele în oamenii toţi să sărute crucea şi să primească
chip de pregătire şi de îndemn la luptă. botezul curăţitor de păcate.
Fierberea de oameni îndârjiţi, erau acum Pe bătrânul Blebea l-a ţinut locului mai
aproape faţă ’n faţă, se pătrundeau din ochi mult şi l-a lovit mai apăsat Părintele Niţă
şi fiecare nu se gândiâ decât cum să dea cu pămătuful, ca p’un cap de răutate ce eră.
şi pe cine să lovească ’ntâi. A stropit apoi toate odăile şi grajdul lui cu
Preotul înainta liniştit, cu patrafirul de gât, cai, şi a pornit mai departe prin sat în sus,
cu crucea ’ntr’o mână, cu pămătuful într’alta. cu tot puhoiul de lume după el, lăsând pe
— îndărăt, îndărăt, nu se poate! se auzi bătrânul Blebea singur, cu sufletul luptând
un glas ca de om turbat. între mustrare şi mângâierea răsărită din apa
Pe iei, mă! tună d’odată un altul. sfinţită şi din iertarea omului lui Dumnezeu,
Cetele s’au apropiat, s’au amestecat, zeci purtător de cruce!..
de ciomege ţintesc capul Preotului. O clipă Rucăr. Mihail Lungianu.
numai de reculegere.

în ui ere.
Din mii de guri-a lumii ’mprăştiate i apelor, copii ai pribegiei,
Cuvinte noi întruchipează firea erutu-le-am de-atâtea ori repaos:
Cât ochii prind în necuprinse larguri, Plângând porneau apoi cotropitoare:
E numai Imn viejii şi cântare! Ne-asemănăm în vitrega-ne soartă!...
Din tainice adâncuri pământene Pierdut, reviu la matca ta, natură!
Şi din lumina veşnicului Soare, Mi-e sdrenfuită inima şi legea!
Copii în mii de chipuri, ai naturii, Credinţa şi nădejdea mi-s înfrânte! —
Sorb laptele întineririi, lacomi! Să re’noiesc în tine vreau vieafa-mi!
i toate-şi au un drum şi toate-o lege La sânul tău, mă strânge-acum, păgâno!
emonic de cuminte le-adânceşte: Şi ’n legea ta ce singură-i stăpână,
Le naşte, le zâmbeşte şi le-omoară Botează-mă cucernic, preacurato,
în spasmuri cumpănite şi viclene!... Şi vindecă-mi tu sufletul de rane!
Drumeţ tăcut în lumea mea de gânduri, Tu mintea mea ’n vâltoarea ta o creşte!
Ca fiul rătăcit mă ’ntorc la tine: Şi ochii mei desmiardă-i tu, minune!
Şi iată-mă, din nou, cerşetorindu-fi Simţirilor tocite şi bolnave,
Natură, pentru mine, îndurarea! Deschide-le tu ceruri noi, fecioară!
.. .Spre cer înfrigurat, mi-aduc aminte, ; ..Din învierea care-o simţi acuma,
De-atâteaori răsfrântu-mi-am privirea, îmbujorându-ti fafa şi turnându-fi
Pân’ pleoapele-mi înrourate ’n lacrămi în mădulare, sâmburul vieţii,
Căzut-au, vai, ne ’ncrezătoare ’n duhuri! — Natură-mamă, dă-mi şi mie-o rază!
D. Marcu.