Page 4 - 1909-11
P. 4
244 LUCEAFĂR UI. Nru! 11, 1909.
se făcii una cu hârtia, tocmai îin clipa când, dumbrăvi înflorite în adâncuri, ciripitul gâ-
mai adormită, isbutise să-şi statornicească, dilitor al ciocârliei______
în căpuşorul ei, un gând: „Ce bine e să E cald. Pământul par’că fumegă. Grumazul
trăeşti, şi să mori sătulă!“ Iui Duman prinde să lucească de sudoare;
jugul îl frige. Şi din urmă glasul mai mâniat
II. al stăpânului îl zoreşte:
Tovarăşul. — Hai, Dumane, hai!
E încă întunerec. Pământul e jilav de rouă Duman nu trage nici mai tare nici mai
şi brazdele răsturnate, în ajun, de cătră fierul încet; căci cunoaşte el cuvântul nerăbdător
plugului, miroase a proaspăt. în văzduh o raţă şi necăjit al stăpânului. Păşeşte liniştit, în-
sălbatecă sboară, furişându-se, măcăind spe ţelepţeşte, şi ’n ochii Iui cuminţi şi negri par’că
riată, ca alungată de glonţ. Pe o grămadă de co se răsfrânge şi mai tare faţa neagră a pă
ceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, mântului scormonit de plug....
doarme învelit cu nişte saci; şi mai încolo, S’a încălzit de tot. Soarele frige. Duman
bouleanul treaz, Duman, stă cuminte, cu par’că-şi simte picioarele tremurând, mai cu
gâtul întins, aşteptând jugul. Dar departe, în seamă, dreptul dinainte, în copita căruia i-a
sat, încep să cânte cocoşii, căci zorile prind intrat un piron, mai acum câtăva vreme. îi
să mijească. Lumina se cerne din ce în ce e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al
mai deasă, şi ’n vreme ce cununa cerului se stăpânului nu-i dă răgaz. Bouleanul e deprins,
luminează, pe pământ se desluşesc toate: — mai aşteaptă încă ceva; şi nu întârzie
satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, mult; o vargă i se aşterne pe spate, lăsând
pădurea; în fund, dealurile gemene, unul după o dungă peste pielea udă. Omul ţipă:
altul, ca pe o scară. Sireace, sireace ! Mânca-te-ar lupchii!
Şi ’n cea dintâi ciipă de revărsare a luminei, O albină, rătăcită, se ţine morţiş de plugar,
grija care ţârâie în urechea plugarului ca un şi el o alungă înfuriat, cu mâna. Un graur
greere, îl scoală. Omul aruncă sacii la o s’a desprins din stol şi s’a lăsat pe spatele
parte, sare în picioare, îşi freacă ochii cu lui Duman care-1 poartă, îngăduitor, ca pe
dosul mânii stângi şi cu dreapta îşi îndreaptă un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vor-
şalele. Apoi porneşte spre Duman. L-a în nicel ce arată calea, un cocostârc păşeşte
jugat... Slab, de i se văd coastele, ca nişte agale, privind când cu un ochiu când cu
arcuri, sub piele, Duman îşi încoardă muş altul spre pământ, înfingându-şi uneori ciocul.
chii, îşi potriveşte bine cerbicea în jug, — — O-ahoo!
şi porneşte, împlântându-şi picioarele ca nişte Soarele s’a ’nfipt în creştetul cerului şi
ţăruşi de oţel. Şi cum merge, aşa, aude din de acolo dogoreşte văzduhul. Ţarina e în
urmă fâsâitul cuţitului cum intră în pământ, cropită ca şi cum ar fi turnat cineva pe
ca într’un miez de pâine, iar uneori, glasul deasupra apă fiartă.
plugarului, cum îl îndeamnă şi-l îndreaptă, Duman răsuflă din greu. împrejurul gâtulu.
părinteşte: simte, ca o sgardă de fier, urma jugului scos.
— Cea, Duman, tată! Plugarul i-a dat o mână de coceni, din care
Duman îl ascultă ca un copil, şi, mereu, dânsul de abia alege câte unul. Un prichindel
dâra neagră a brazdei se deapănă dela un de copil i-a adus şi omului de mâncare: o
capăt la altul al lanului ca pe un mosor. bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decât
Se luminează încet, încet, în pas cu Duman mâncarea, odihna par’că e mai priinciosă.
par’că. E linişte. Un stol de grauri se lasă, Omul face un sac mototol şi-i pune sub cap.
pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scu Duman nu mai mănâncă; prichindelul i-a
tură, tremurând, praful de aur în aer. Şi adus o oală cu apă în care nici nu-i intră
Duman simte, după cum e purtat plugul de bine botul. Apoi rămâne aşa, cu puterile
coarne, că puterile stăpânului au mai slăbit. sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, coco
— Hăis, Duman, tată! stârcul, au sburat. Au rămas ei singuri în
Iar, la glasul lui, răspunde, ca din nişte câmp.
