Page 5 - 1909-11

Nrul 11, 1909. LUCEAFĂRUL 245
In dreptul lui Duman doarme plugarul, cu Şi par’că înţelege, par’că în mintea lui se face
faţa arsă, bătută de razele fierbinţi ale soa­ deodată o lumină omenească: porneşte cu
relui, ale căror împunsături scot broboane paşi grei, se apropie de stăpân, până când
de sudoare. Duman se uită la dânsul cu ochii îi înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca
mari, jalnici; şi dela plugar, privirile îi fug într’o pânză răcoroasă. Apoi, cu ochii închişi,
la umbra ce o aruncă el singur pe pământ, bouleanul rămâne în soare, încremenit, cu
la umbra care par’că se topise din el, de i genunchiul piciorului drept îndoit, gata să
se aşternuse, moale, ca o ceaţă, la picioare. urnească iarăşi plugul pe brazdă.

Cântec.

E atâta floare-afară, Iară sufietu-mi un flutur Mii de flori frumoase-l chiamă,
Drajă, cântec şi lumină, Cu plăpânde aripioare, li deschide sânul firea,
Că întreagă lumea asta Ce tot zboară şi se pierde însă floarea care-o caută
Mi se pare o grădină, Prin grădina asta mare. Nu ’nfloreşte nicăirea.
Ecaterina Pitiş.

Melancolie.
Mă ’nvăluie mâhniri profunde, neînţelese, cât îmi pare
Că am venit plângând acasă dela tristă ’nmormântare
Şi gândurile cad greoaie ca abătute de-o durere...
Mă mir şi inima ce are şi sufletul ce-mi poate cere!?
Afară e o noapte albă, fermecătoare, diafană,
De parVar fi căzut anume din cer să vindece o rană,
Pe prunduri mulcom glas de ape, ca o romanţă de iubire
Ce-o cântă fetele uitate tot aşteptând duiosul mire.
Se 'nalţă luna sus, curată şi plutitoare astă sară,
Ca visul cel dintâi ce naşte sfios în suflet de fecioară.
Cum trece paşnică şi albă şi visătoare printre stele
Par’c’ar voî să lumineze din cer melancoliei mele.
A. Seca.

R ă u a ş.
La noi acîi-s atâtea flori, E-atâta dragoste ’n grădină,
E-atâta soare şi lumină; Şi-atâta farmec pe potici,
Resună codri visători — Şi numai tu lipseşti de-aici.
De mierle şi priveghitori. Vasile Stoica.

2