Page 10 - 1909-12
P. 10

270                        LUCEAFĂRUL                  Nrul 12, 1909.

                                      Unei fete.
          Stai tăcută, fată mare,   N’are cine să-ţi alinte   Te usuci.te stângi în umbră,
          Tristă, veşnic singurică...   Blând şuviţa de pe frunte...   Printre altele ti-i pierde,
          N’are cine să-ţi sărute   Fată mare, vieaţa ta e   Floare mică, floare albă,
          Mâna albă — mâna mică.  Soartea florilor mărunte.  N’are cin’ să te desmierde.
                                                                   Simina Bran.


                                      Scrisoare.

          ... Şi-am coborî!, iubito, într'un templu:  Să-ţi simt sărutul dulce de fecioară,
           Un templu vechiu, paraginii şi rece,  Dar ochi-mi rătăceau iu intunerec,
          Cu zidul îneyrit de lungă vreme     Simtiam pustiul cum mă împresoară!. .
          Pe lângă care se zărea cum trece,
           Un pârâiaş curat ca o lumină. ..   într’un târziu — eră spre dimineaţă  —
                                              Mi-am ridicat pleoapa  ’ nrourată...
          Eră o noapte albă şi senină! . .    Eră atâta soare prin poiene
          —     Pe pietrile culcate în grămadă   Şi-atâta pace sfântă şi curată,
          Bălaia lună-şi aşterneă argintul;   Cam stal sfios de-alâta strălucire,
           Dintr’un tufiş, în adieri uşoare,  Ce coborise peste ’ntnaga fire!..
           Miros dulceag îmi trimetea iacintul.  Departe marea-şi trimeteă oftatul
           Zdrobit şi obosit de pribegie,     Prelung, domol ca o chemare nouă;
           Sub zidul rece am îngenunchiat.    In jurul meu, pe florile trezite,
           Şi tâmpla mea atât de  'nfierbântată  Se răsfăţaţi mărgeanele de rouă,
           Pe lespedea de piatră mi-am culcat  far în dumbrăvi cântă priveghitoarea. . .
           Şi-am plâns. .. am plâns, ca'n clipa despărţirii.  —    Ca deşteptat din lungă aiurare,
           —     Vedeam, cutremurat, cu buza mută   înseninat mi-am prins toiagul sorţii
           Cum ultima, nădejde o îneacă,      Şi am pornii în noua îndrumare.. .
           Cum cea din urmă rază mi-o răpeşte
           Şi stăm neputincios!.. Cu ochii ’n zare   Şi-am cunoscut ascunsa Iu putere,
           Te căutam să te găsesc, iubito,    Mângâietoare, pacinică: uitare !
           Să-mi spui vre un cuvânt de alinare,                  I. Encscti.
           S’aud din nou pe buza ta: „iubire 11 ,


                                       Catrene.
                                         (Hafis.)
           Celce cu Hafis vrea să se întreacă   Să te asamene c’un mugur,
           în cântece, în măestria lor,       Nici un poet pe lume n’ar putea,
           E ca şi rândunica din poveste:     Căci nu-i în lumea asta mugur,
           Se ’ntrece ’n zbor cu şoimul munţilor.  Să aibă o guriţă, ca a ta.
                        *                                   *
           Cu sufletu ’nsetat, adânc sorbit-am   Stăpâna mea! Minunea mea slăvită!
           lubirea-i sfântă, farmecu-i ceresc.  întreagă lumea asta luminoasă
           De ce nu pot cu ’ntreaga mea fiinţă   E numai o oglindă, — plăzmuită,
           în flacăra-i să pier, să mă topesc?!  Ca să-ti arate cât eşti de frumoasă?!
                         *
                                                                  Vasile Stoica.
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15