Page 3 - 1909-12
P. 3

Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprita.


                                       Nica.
           Nica  eră  la  noi  în  sat  o  fată  scurtă  şi   verile  de  bucate.  Dar  Nica  n’a  putut  prinde
         groasă,  cu  obrajii  laţi,  bătrâni,  cu  ochi  al­  nimica  din  poveţele  Iui.  Ştiâ  cum  să  toarne
         baştri,  ca  o  cicoare  trasă  de  soare.  Toată   grăunţele,  câtă  vamă  să  iee,  şi  cu  atâta  eră
         ziua  da  târcoale  în  jurul  morii,  că  părinţii   mulţămită.
          ei  au  o  morişcă  c’o  peatră  ce-o  poart’o  creangă   Mai  tare-i  plăceâ  când  se  împuţinâ  apa
         de  părău.  Nica  e  vecinie  plină  de  făină,  prin   de  tot.  Atunci  roata  abiâ  scârţăiâ,  abiâ  se
         părul  ei  par’că  s’a  ţesut  păinjeniş  îmburat  de   învârteâ  obosită,  bolnavă  par’că,  şi  Nica  şedeă
         fină  pulbere  albă.  Că  morişca  ispravă  mare   pe  un  sac  cât  genunchele,  îşi  scoteâ  din  sân
         nu  făcea  şi  părinţii  fetei  o  lăsau  pe  ea  să   o  cărticică  numai  petece,  şi  începeâ  să  mişte
         morărească,  iar  ei  îşi  vedeau  de  alte  trebi.   rar din buze, căscându-şi gura tare.
         Numai  când  veniau  povoaie  mari,  de  ropăiâ   De-o  află  vr’un  om  astfel,  se  minună  şi-o
         prin  păduri  ca  o  descărcare  grabnică  de   lăudă:
         grindină,  vedea  tatăl  său  de  rândul  măcini-   „Vai  de  mine,  Nică,  doar  nu  vei  şti  tu
         şului.  C’atunci  se  umflă  părăul  de  munte,   să ceteşti?"
         îşi  încovăiâ  trupul  ce  lunecă  repede,  ca  un   Nica  rămâneâ  puţin  aşa  cu  gura  deschisă
         uriaş  şarpe  sur,  şi  rotiţa  morii  se  ’nvârteâ   larg,  cu  un  zâmbet  şters  în  ochi  şi  obraz,
         nebuneşte.  Nica  atunci  nu  puteâ  sta  în  moară.   apoi ziceâ:
         Faţa  îi  îmbătrâneâ  şi  mai  tare,  ochii  spălăciţi   „Ba ştiu, di ce să nu ştiu?
         i  se  tulburau  puţin,  i  veneâ  s’ameţască,  şi   D’apoi,  Doamne  sfinte,  iacă  eu  sunt  om
         intră  în  casă.  Asemenea  primăvara,  când  se   bătrân şi tot nu ştiu.
         topiau  zăpezile.  Drept  c’atunci  eră  şi  mai  mult   Da  vezi  că  eu  am  învăţat  carte.  In
         măciniş.  In  moară  se  îmbulziau,  se  grămă-   toată  sara  zic  Tatăl  nostru  şi  Născătoarea  şi
         diau  desagii  plini,  umflaţi,  de  Nica  se  ’mpe-   îngerelul meu.
         decâ  şi  nu  puteâ  să  umble  printre  ei.  Saci   —  Aşa, tu Nică?
         întregi  n’aduceâ  nime,  că  oamenii  abiâ  puteau   Aşa,  da.  Ş'atn  văzut  pe  fraţi  când  veniau
         să-şi  cumpere  câte-o  litră  două  de  bucate.   dela  şcoală  cum  deschideau  cărţile,  şi  în­
         Şi  mai  eră  ceva:  Nica  n’ar  fi  putut  ţineâ   cepeau  să  spună  Tatăl  nostru.  Şi  m’am  în­
         minte  pentru  toată  lumea  asta,  cari  grăunţe   văţat şi eu.
         ale  cui  sunt.  Alta  eră  când  se  află  în  moară   Apoi  atunci  e  bine,  tu  Nică,  atunci  tu  ai
         numai  avutul  alor  doi  trei  Români.  Atunci   puteâ fi preuteasă.
         Nica  ştiâ  o  lege:  cu  cât  locuiâ  omul  în  sat   —  Futeâ, numai vezi că eu nu vreau.
         mai  departe,  cu  atâta-i  puneâ  şi  ea  mai  de­  — Iţi place, se vede, aici la moară.
         parte  pita  în  moară.  Şi  astfel  nu  se  înşelă   — Place da, di ce să nu-mi placă?"
         niciodată.  Morarul  a  cercat  de  multeori   Şi  dacă  se  nimereâ  vr’un  otn  care  să  ştie
         s’o  ’nveţe  cum  să  desluşască  mai  bine  po­  ceti  şi  priveâ  în  cărţulia  aceea  zdrenţuită,
   1   2   3   4   5   6   7   8