Page 7 - 1909-12
P. 7

Nrul 12, 1909.             LUCEAFĂRUL                        2c:

                                  Florea Voevod.

           A  fost  odată  un  împărat  şi  o  împărăteasă,   că  dă  Dumnezeu  prunci  cui  nu-i  trebue,
          sănătoşi  şi  voinici,  dar  tot  mâhniţi,  fiindcă   la  o  păcătoasă  ca  mine,  şi  la  cine  trebue,
          de  aproape  zece  ani,  de  când  se  luaseră,   nu-i dă!
          duceau degeaba dorul unui copil măcar.  —  E băiat?
            Venind  vremea  să  plece  împăratul  la  răs-   Băiat, săru’mâna!
          boiu  departe,  cum  trebue  să  se  întâmple  ori­  —  De câte luni?
          cărui  împărat  într’o  poveste,  dupăce  şi-a  să­  La noapte îi de zece zile.
          rutat soţia, i-a zis:              — Fetico, întreabă bătrâna, eşti tu cuminte?
            —  Măria  Ta,  eu  acum  plec  şi  numai  Cel-   N’am  fost  pân’acuma,  coconiţă  săru’­
          de-sus  ştie  când  m’oiu  întoarce.  Să  te  găsesc   mâna;  da  de-acfi  ’ncolo,  să  fie  ea  a  dracului
          sănătoasă!  Dar  să  ştii  că  la  ’ntoarcere  trebue   care o mai...
          să  găsesc  şi  copil  în  casă;  de  unde  nu,  pâine   Deprisos  să  ne  mai  lungim  la  povestit  cu
          şi sare cu mine nu mai mănânci!   deamănuntul  toate...  Destul  să  spunem  că,
            Pe urmă a ’ncălecat şi a plecat.  peste  un  an  dela  plecare,  întorcându-se  împă­
            A  trecut  dela  astea  o  lună...  au  trecut   ratul  biruitor  dela  răsboiu,  a  găsit  acasă  mare
          trei... cinci... aproape nouă— sună a pace  mulţumire:  cocon  împărătesc  de  trei  luni  în
            şi nici un semn.                vârstă,  dar  crescut  cât  unul  de  un  an...  şi
            De  grijă  şi  de  supărare,  stă  biata  împără­  doica,  o  mândreţe  de  fată  oacheşe,  îmbrăcată
          teasă  în  odaia  ei,  fără  să  mai  vază  pe  ni­  numai  în  mătăsării,  ca  orice  doică  de  cocon
          meni  decât  pe  o  bătrână  credincioasă,  care   împărătesc...  şi  sânul!..  Şi  s’a  bucurat  foarte
          o  crescuse  pe  ea  de  mică,  decând  rămăsese   mult împăratul despre toate.
          fără  mamă;  stă  închisă  cu  bătrâna,  oftă  şi   S’a  făcut  botez  cu  păradă  mare  şi  s’a  în­
          se  jelea,  că  ce  o  să  se  facă  ea  când  o  da   veselit  norodul  întreg,  că,  fireşte,  soartea  îm­
          cu ochii de soţul ei.             părăţiilor  este  legată  de  a  împăraţilor  şi
            Văzând  că  se  prăpădeşte  de  atâta  inimă   l-au botezat Florea Voevod.
          rea,  i  s’a  făcut  bătrânei  milă,  şi  s’a  gândit   Creştea  voinicelul,  şi  nu  mai  putea  o  lume
          cum  i-ar  mai  risipi  gândurile  negre.  Şi  aşa,   după el, că în adevăr erâ o minune de băiat; iar
          într’o  zi,  pe  la  scăpătatul  soarelui,  a  luat-o,   doica, la care mulţi se uitau lung, le spunea:
          şi  amândouă,  îmbrăcate  ca  nişte  cocoane  de   la,  nu  vă  mai  uitaţi  aşa,  par’că  n’aţi
          rând,  să  nu  le  cunoască  nimeni,  s'au  dus  la   mai văzut copii! să nu mi-1 deochiaţi!
          plimbare într’o pădure...          Când  a  ajuns  băiatul  la  vre-o  şase  anişori,
            Acolo,  umblând  ele  încet  amândouă,  duse   împăratul  a  însărcinat  pe  un  curtean  de  cre­
          pe  gânduri,  iată  că  găsesc  o  ţigăncuţă  tine­  dinţă  să  îl  înveţe  mânuirea  armelor,  călăria,
          rică,  sdrenţeroasă  şi  lihnită,  stând  jos  pe  o   înnotatul,  jocurile  felurite  şi  cântarea  din
          buturugă  în  acea  singurătate,  cu  un  dănciuc   harfă  şi  din  gură,  în  sfârşit  toate  câte
          aproape  gol  în  braţe;  îi  dădea  ţiţă:  el  sugea   trebuesc  pentru  desăvârşirea  unui  tânăr  care
          şi ea plângea.                    va să împărăţească.
            - De ce plângi, fetico? a întrebat-o bă­  Doica,  iubind  foarte  pe  băiat,  îl  însoţeâ
          trâna.                            mereu  la  ceasurile  de  învăţătură;  şi,  astfel,
            —  Cum  să  nu  plâng,  coconiţă?...  M’a  amăgit   învăţătorul,  care  preţuia  şi  el  mult  pe  şco­
          hoţul,  şi  după  ce  şi-a  bătut  joc  de  mine,  a   larul  său  aşa  de  deştept  şi  cu  frumoase  apu­
          fugit  în  lume  şi  m’a  lăsat  să  umblu  aşa,  go­  cături  vitejeşti,  văzând-o  zi  cu  o  zi,  a  ajuns
          nită  dela  părinţi,  cu  pruncu  ’n  braţe...  Nu   să  o  placă  atâta  pe  doică  încât  a  răbdat  cât
          mă  mai  ţin  picioarele  de  nemâncată...  şi   a  răbdat,  până  n'a  mai  putut,  şi  a  cerut-o
          pruncul  nu  vrea  să  ştie  —  cere...  Şi  n’am   în  căsătorie;  iar  dânsa,  plăcându-i  asemenea,
          încai  inimă  să-mi  fac  seamă  singură:  să-l   că  erâ  om  deseamă  şi  mândru  şi-l  vedeâ
          omor şi pe el şi să mă omor şi pe mine...  că ţine şi el mult la băiat, bucuroasă l-a luat.
                                                                       1*
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12