Page 10 - 1909-13
P. 10

'.'94                      LUCEAFĂRUL                 N nil 13. 1909.
             Revista  noastră  şi-a  pierdut  urma  prin   vârstnice,  lucru  admis  de  chiar  cei  mai  mari
            cine  ştie  ce  dosar  obscur,  şi,  vai,  acolo  s’au   admiratori ai poetului.
            pierdut  şi  cele  dintâi  dibuiri  literare  ale  vi­  Adevărul  doare  adeseori,  mai  ales  când  el
            surilor noastre juvenile...      se  izbeşte  de  figura  cea  mai  uriaşă  a  literaturei
             Autorul  odioasei  critice  apare,  cred,  în  altă   noastre,  dar  oricât  de  preocupat,  exagerat
            lumină,  dacă  cunoaştem  geneza  ei,  şi  dacă   şi  vehement  a  fost  criticul  anonim  din  Blaj,
            apreţiem  zelul  lui  de  a  luptă  împotriva  in­  el  a  scris  în  cartea  lui  odioasă  şi  multe  pa­
            fluenţei  dezastroase,  pe  care  Eminescu  o   gini de adevăr!
            putea  exercită,  mai  ales  asupra  tinerimii  ne­        Al. Ciura.


                                     Lui Eminescu.
                         Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...
                         Lâng' acest colos de piatră vezi tu cât de mică sânt.
                         Astfel tu ’n a cărui minte universul se restrânge,
                         Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.
                         Şi doreşti a mea iubire... Prin iubire pân' la tine
                         Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s’o leg,
                         Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
                         Când măreaţa ta fiinţă poate nici n’o înţeleg.
                         Geniu tu, planează ’n lume! Lasă-niă în prada sorţii
                         Şi numai din depărtare, când şi când, să te privesc,
                         Martora măririi tale să fiu pân’ la pragul morţii
                         Şi ca pe-o minune ’n taină să te-ador, să te slăvesc.
                          28 August 1885.               Veronica Micle.

                                 Cântecul frunzelor. )
                     Cântul frunzelor uscate     Când l-asculţi din prag, te-ajunge
                     Trist îngână-a nopţii pace;   Dor nebun, să pleci departe;
                     Ceva tainic, ceva aspru     De iubeşti, nădejdi şi visuri
                     Şi amar într’ânsul zace.    Ţi se par atunci deşarte.
                                  Când l-asculţi mergând pe cale,
                                  De eşti vesel, cazi pe gânduri,
                                  De eşti trist, te stăpâneşte
                                  Vraja celor patru scânduri.
                                                        Ecaterina Pitiş.

                                        Fragmente.
             Numai  Arta  naţională  are  raţiune  de  a  fi,  numai  ea   în  ea  se  ’ntrupează  pipăit,  şi  pentru  o  vieaţă  mai  du­
            naşte  in  inimile  indivizilor  întărirea  şi  intensivitatea   rabilă  decât  chiar  a  neamului  său  întreg,  gândiri  şi
            acelui  simţământ  subiectiv  care-i  face  ca  toţi  să  se   simţiri  de  veacuri  ale  acestuia,  şi  de  aceea,  fără  teamă
            numere membri aceluiaş corp. M. Eminescu.  de  exagerare,  s’a  putut  zice  că  o  aşa  lucrare  este
                           *                  patrimoniul omenirii întregi, nu numai al unui neam.
             Lucrarea  ce  un  mare  artist  ca  Eminescu  o  Iasă  este,
            cu  toate  calităţile  şi  defectele  ei,  ceva  sfânt,  fiindcă  •)  I. L. Caragiale.
              •) Din volumul ce va apăreâ în curând în editura „Minervei".
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15