Page 6 - 1909-13
P. 6

290                        LUCEaFĂKI'L                N rul 13, 1909.

             două  trei  zile  se  arătă  iar  liniştit  ca  „Lu­  când  l-au  aşezat  prietenii  şi  vrăjmaşii,  admi­
             ceafărul lui — nemuritor şi rece".  ratorii  şi  invidioşii,  sub  „teiul  sfânt",  n’am
              Acum  începea  cu  verva  lui  strălucită  să-mi   plâns  de  moartea  lui;  am  plâns  de  truda
             predice  budismul  şi  să-mi  cânte  Nirvana,   vieţii,  de  câte  suferise  această  iritabilă  na­
             ţinta supremă a lui Buda-Cakiamuni.  tură  dela  împrejurări,  dela  oameni,  dela  ea
              O  aşa  încordare,  un  aşa  acces  a  avut  în   însăşi.
             ultimele  momente  bune:  acela  a  fost  semnalul   Acest  Eminescu  a  s-uferit  de  multe,  a  su­
            sfârşitului.  După  cutremur,  el  nu  s’a  mai  în­  ferit  şi  de  foame.  Da,  dar  nu  s’a  încovoiat
             chis  în  odaie  să  se  culce  şi  să  mai  facă  ce   niciodată:  eră  un  om  dintr’o  bucată  şi  nu
            făceâ  mai  nainte  Luceafărul.  A  pornit  înainte,   dintr’una care se găseşte pe toate cărările.
            tot  înainte,  până  ce  a  căzut  sub  loviturile  vrăj­  Generaţii  întregi  vor  să  suie  cu  pompă
             maşului pe care-1 purtă în sânu-i încă din sânul   dealul  care  duce  la  Şerban-Vodă,  după  ce
             maicii  sale.  Copil  al  unei  rasse  nobile  şi  bă­  vor  fi  umplut  cu  nimicul  lor  o  vreme,  şi  o
            trâne,  în  el  se  petrece  lupta  decizivă  între   bucată  din  care  să  scoţi  un  alt  Eminescu
            flacăra  celei  mai  înalte  vieţi  şi  germenul   nu se va mai găsi poate.
             distrugerii finale a rassei — geniul cu nebunia.  Să doarmă în pace necăjitul suflet.
              Lupta  a  fost  groaznică.  încercarea,  drumul,   Ferventul  budist  este  acum  fericit:  el  s’a
            cătră  Nirvana  a  fost  tot  aşâ  de  dureroasă   întors  în  Nirvana  —  aşâ  de  frumos  cântată,
            cât şi de strălucită.             atât  de  mult  dorită  pentru  dânsul  prea
              în  capul  cel  mai  bolnav,  cea  mai  lumi­  târziu, prea de vreme pentru noi.
            noasă  inteligenţă  —  cel  mai  mâhnit  suflet
                                               1889, Iunie 18.     I. L. Caragiale.
            în  trupul  cel  mai  trudit!  Şi  dacă  am  plâns



                                   „Floare albastră".
                Tu, floare-albastră, mică, veştejită,   Sorbit-ai din adâncuri de mormânt
                De-ai şti vorbi, să spui de unde eşti,   Acea mireasmă dulce ’mbătătoare?
                De-aşâ de dulci miresme răspândeşti,   Sub glie doarme şi viseaz’ un sfânt
                Că pare ’n jur odaia înflorită.
                                                  în pace de dureri alinătoare,
                Pe un mormânt tăcut, ai fost ursită,  Pe care n’a găsit-o pe pământ...
                La umbra unui teiu, să înfloreşti...  Eşti visul lui cel drag, albastră floare?
                Te legănă în tainice poveşti
                                                                        I. Borcia.
                A frunzei şoaptă ’n veci neadormită...


                                    Mihail Eminescu.

                Preot sfinţit de mâna suferinţei,   Cântarea ta cu freamătul de frunze,
                Pe fruntea ta senină străluceşte   Cu glasul valurilor obosite
                Lumina celor care poartă cârme.   Mereu va povesti cu jalea noastră:
                                 „Veniţi la mine cei striviţi de soarte
                                 Şi cei răniţi în lupte, să vă vindec,
                                 Toţi robii dragostei fără nădejde,
                                 Veniţi la mine să v’arăt limanul."
                                                          Maria Cunţan.
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11