Page 7 - 1909-13
P. 7

Krul 13, 1909.             LI'CKaFÂKUL                       291

                           Amintiri despre Eminescu.

          Eram  în  gimnaziu  când  am  cetit  primele   —  Doamna A... cu ce pricină pe-aici?
         poezii  ale  lui  Eminescu  şi  fantastica  lui  nuvelă   Şi  doamna  îi  spune  că  fata  ei  a  părăsit
         „Sărmanul  Dionis".  Versurile  lui  exercitau   „trupa"  şi  caută  un  loc  de  profesoară;  îi
         asupra  mea  o  înrâurire  extraordinar  de  pu­  aduce  aminte  de  când  făcea  şi  el  parte  din
         ternică;  adâncimea  fascinantă  a  gândurilor   trupă, şi oftează...
         lui  mă  umpleau  de  un  fior  mistic,  de  o  ad­  Dar d-ta, ce faci aici în Bucureşti?
         miraţie  estetică.  Şi  de  multeori  am  căutat   —  Eu... dau lecţii.
         să  construesc  în  închipuirea  mea  de  copil   Suntem  în  strada  Buzeştilor.  Eminescu  se
         figura  necunoscută  a  acestui  zeu,  care  mi   ridică  ’ncet  şi  face  semn  conductorului  să
         se  părea  că  trebue  să  trăiască  o  vieaţă  cu   oprească.
         totul  deosebită  de  a  noastră,  într’o  lume   —  Ce, pe aici stai ?
         supraumană,în  basme.  Credeam  câteodată  că-l   Poetul  răspunde  c’o  mişcare  plictisită  din
         zăresc  în  uneletablouridin  „Sărmanul  Dionis",   cap,  care  ’nsemnâ  şi  „da",  şi  „bună  ziua",
         o  vagă  siluetă  care  se  depărta  mereu,  şi  par’că   şi multe de toate.
         se topiă într’o lumină intensă, ameţitoare.      *
          Când  am  terminat  liceul,  aveam  în  cap   Cinci  ani  după  asta.  Stăm  amândoi  la  o
         figura  lui  Eminescu,  aşa  cum  mi-o  făcusem   masă  în  cafeneaua  dela  „Imperial".  In  faţa
         eu:  un  tânăr  slab,  înalt,  palid  şi  tras  la  faţă,   noastră,  la  o  altă  masă,  e  un  bătrân  chel,
         cu  ochii  negri,  visători,  pe  umeri  îi  cad  plete   c’o  figură  foarte  expresivă,  de-o  slăbiciune
         ondulate,  o  haină  lungă  şi  veche  îi  acopere   şi  de-o  paloare  bolnăvicioasă.  Eminescu  îl
         trupul  până  ’n  călcâie;  el  nu  vede  pe  unde   priveşte  lung,  milos,  nu-şi  poate  luă  ochii
         calcă,  nu  se  uită  la  nimeni,  şi  merge  ca  un   dela  el.  Se  pleacă  încet  la  urechea  mea.
         somnambul, parc’ar pluti.            Oare cine-o fi? tu nu-1 cunoşti?
          Trei  ani  am  căutat  pe  uliţile  capitalei  fi­  —  Nu... da de ce mă ’ntrebi?
         gura  aceasta,  şi  n’ain  găsit-o.  Intr’o  zi,  mă   —  Grozav seamănă cu tata.
         întorceam  cu  mai  mulţi  prieteni  dela  Univer­  Întrebăm  pe  chelner,  şi  aflăm  că-i  consulul
         sitate.  In  dosul  pasajului,  aud  pe  cineva  zi­  dela Salonic.
         când:  „Uite  Eminescu!"  Toţi  ne  oprim  să-l   Poetul  mă  sfătueşte  să  traduc  în  versuri
         vedem.  Un  om  în  vârstă,  bine  făcut,  rotund   „Cei  şapte  dela  Teba"  şi  laudă  seninătatea
         la  faţă,  fără  plete,  îmbrăcat  ca  toţi  oamenii...   şi măreţia tragediilor clasice.
         îl  văd  suindu-se  ’n  tramvai,  mă  despart   O  fetiţă,  c’un  paneraş  de  flori,  se  tot  milo­
         de  prieteni  şi  mă  urc  şi  eu.  M’aşez  în  faţa   geşte  pe  lângă  noi,  c’un  aer  de  sfâşietoare
         poetului  şi-l  privesc,  dar  cu  ce  sfieală!  El   mizerie.  Aleg  o  garoafă  şi  o  dau  poetului,
         ţine  pe  braţe  un  ghiozdan  ros  pe  la  margini:   care-mi  spune  că-i  plac  florile.  Eminescu
         degetele  dela  mâna  dreaptă  îi  sunt  pline  de   ridică  ’n  sus  garoafa  c’un  gest  delicat,  se
         cerneală  violetă,  ochii  lui  mici,  înfundaţi,  cu   uită  gânditor  la  petalele  învoalte,  de  un  roş
         gene  rari,  au  privirea  vagă  şi  ostenită  a   închis,  şi,  ca  şi  cum  ar  relua  şirul  unei  dis­
         omului distras, dus pe gânduri.  cuţii întrerupte un moment, îmi spune:
          Lângă  el  stă  o  cocoană  slabă  şi  sulimenită,   De  geaba,  ne  trebue  un  poet  care  s’o
         care-1  priveşte  fix,  din  ce  în  ce  mai  intrigată.   ia  peste  câmpi,  nebuneşte...  ne  trebue  ceva
         Ea  îşi  şterge  cu  batista  colţurile  gurii,  şi-şi   nou,  cu  totul  nou...  un  nebun,  dar  un  nebun
         potriveşte  bridurile  dela  pălărie,  cu  gesturile   de  geniu,  care  să-şi  croiască  el  o  formă  a
         unei persoane gata să ia o hotărîre.  lui ş’un drum neîncercat de nimeni...
             Aşa-i că nu mă mai cunoaşteţi, dom­  Eu  îl  privesc  lung,  nedumerit;  aştept  să
         nule Eminovici ?...              văd cu ce se leagă asta.
          Eminescu  se  ’ntoarce;  un  zâmbet  blând  îi   Uite,  dintre  tinerii  de  azi,  ştii  cine  dă
         luminează faţa.                  semne c’are să fie un poet mare la noi?
                                                                     l*
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12