Page 18 - 1909-14-15
P. 18
326 LUCEAFĂRUL Nrul 14-15, 1909.
pe-aici, dar noi cari îl
cunoaştem şi-i ştim po
vestea, nu ne mirăm de
loc. Să vezi d-ta, bă
trânul acesta e un om
minunat. Acum ştiţi cu
toţii cum cântă. De bună
seamă l-aţi auzit, ca
orice străin cântând aşâ
de-ţi merge la inimă.
Dar noi, cei de-aici, l-am
8. Ladă ţărănească (copie cu unele modificări după o veche ladă aflată în auzit adeseori, abiâ izbu
comuna Varna, ţinutul Câmpulungului).
tind să scoată o melodie.
Privirăm înapoi şi iată-1 pe Vasile Costinaş, Atunci baciul Pătruţ e supărat, şi niciodată
un bun prietin, de-aici din oraş, al nenii nu va mai fi aşâ de întristat ca astăzi."
Marian. Vasile Costinaş îşi drese glasul, beii două
Noi eram pasări rari pe la oraş, aşa la o păhare de vin şi începu: „Astăzi se cade să
lună două de ne duceam, duşi de trebi, ori vorbim despre bătrânul. Şi dupăce eu îl cunosc
dornici de un chef. N’aveam dar de unde mai bine ca dumneavoastră, am să vă spun
şti datinile bătrânului lăutar. Privirăm ne mai multe celea despre el.
dumeriţi la noul sosit, dar acela nu mai zise Eu am venit în oraşul acesta ca oficiant
nimic, ci se aşeză pe scaunul arătat de nenea tânăr. îmi începusem cariera undeva departe
Marian. Părea că nu se bucură de loc că de aici, într’o parte de ţară de cari mă leagă
ne-a întâlnit, părea că numai de silă se pune multe amintiri. Am plecat chiar când intrasem
cu noi la masă. în relaţii mai strânse cu o fată, şi a trebuit
începurăm să bem şi să vânturăm nimicuri s’o uit pentru totdeauna. Ajunsesem aici sara,
pecând noul sosit tăcea mereu. Dupăce deşertă şi trăsei la un birt, cu sufletul plin de du
şi el câteva păhărele, îşi ridică privirea din rere şi de ură faţă de lume. Cinai puţin, şi
pământ, şi ne zise: „Azi pentru mine e o zi chiar gustam nişte vin, când dintr’un colţ al
tristă. Eu ţiu la bătrânul Pătruţ mai mult birtului se porneşte suspinul unei vioare. Mă
ca la tata. Şi chiar azi, când în sufletul lui trezesc eu bine, mă înfiorez, mă cutremur,
se coboară o amintire aşa de dureroasă, l-au ochii mei se leagă de lăutarul din frunte,
părăsit toţi ficiorii cari cântau în taraful lui. care stă drept, într’o ţinută împărătească.
Aseară fusesem într'altă ospătărie. Acolo cântă Vioara lui visă par’că răziinată de piept şi
bătrânul cu ai lui. Şi dela o vreme, după melodia curgeâ uşor şi lin. Păreâ că nu
pauzele ce le făceau, eşiâ câte unul cu vioara coardele cântă, ci păreâ că arcuşul se joacă
subsuoară, dupăce înainte ameninţă cu pumnul. numai, adie, iar din sânul vioarei iasă sus
L-am întrebat pe Pătruţ care-i pricina ne pinul acela, ca şi când de mult ar fi fost în
înţelegerii. „Iată, domnule, îmi zise, aiştea-s chis acolo. Eu ce-am făcut? Eu l-am chemat
nişte dobitoace. Cer dela mine ce nu se poate. lângă mine, eu 1-am pus pe scaun, eu i-am
Vreau să cânt şi mâne cu ci, că-i zi de târg, dat de mâncat şi de beut. Şi dimineaţa nu
da eu mâne nu pot cântă. Eu mâne am alt mai aveam nici o para. Dar noaptea aceea a
ceva de făcut." fost cea mai frumoasă din vieaţa mea. Eu
Am ştiut îndată Ia ce se gândeşte bătrânul, nicicând nu m’am simţit aşa om ca atunci,
şi n’am mai zis nimic! Azi dimineaţă aud, inima mea nicicând nu şi-a deschis toate
că toţi ficiorii l-au părăsit. comorile ca ’n noaptea aceea, iar gândul
— Dar bine, frate Vasile, cum se face, de meu nicicând nu s’a înălţat atât de sus ca
are bătrânul aşâ datini ciudate. Eu n’am atunci. îmi păreâ uneori că-i lângă mine
băgat de seamă aşâ ceva la dânsul. o suflare dumnezeiască, şi că eu însu-mi
— D-ta, nene Marian, ai umblat rareori trec, dus de suflarea aceasta, peste pământ,