Page 9 - 1909-14-15

Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUL 317
făcut să-şi piardă cumpătul. Cele două degete După ce umblase el? Ce-1 rosese pe el ani
ce-i rămăseseră slobode la mâna dreaptă în şi ani? Ce-i stricase lui odihna? Şi cum eşiâ
care ţinea o mânuse mototolită, atingea, pe acum, când i se ’mpliniseră toate!...
rând, mult spălatele peliţe. Iar locul din mij­ Se simţiâ răsplătit cu prisos de gândul cel
locul canapelei, unde l-a poftit prefectul, nu nebun şi începea să se gândească cu părere
l-a ispitit şi s’a pus de-a şezut pe-un scaun, de rău la bietul unchiu Fanache. Ăsta, cel
deoparte. El nici nu ştia cât de mare avere puţin, nu-şi dăduse coatele cu tartorii, trăise
ţinea în mâinile lui şi la câtă cinste-i dâ de-o parte, nu se mestecase între ei, avusese
dreptul moştenirea unchiului Fanache. şi el o patimă dar nu făcuse nimănuia vr’un
Dar şi-a dat seama într’o clipă. Intr’o clipă rău cu asta.
a ’nţeles şi drumul ce-i deschidea nenumă­ A doua zi, la Strâmba, îi eşise în cale tot
ratele averi. Oftase un şir de ani ca să se satul, cu popa, învăţătorul, logofeţii şi isprăv-
aşeze pe-o treaptă cu cei mari şi puternici niceii în frunte, descoperiţi şi jelind pe fostul
şi acuma i se făcea o silă văzându-se la stăpân al pământului:
olaltă şi-o apă cu sufletiie mânjite şi inimile — „Ceasul ăl rău, cucoane Barbule, ceasul
uscate ce se ’nvălmăşau hămesite ca s’apuce ăl rău... De ce-i stă scris omului în frunte
din pradă. Ici un falit abia împiciorogat, n’are cine-1 feri."
colo un îmbogăţit din înşelăciuni, într’un colţ Tot aşa zisese şi directorul, atunci, când
fostul zapciu hrăpăreţ, aci întreţinutul babor- cetise depeşea ce vestiâ prăpădul bietului
niţei cu pungi de galbeni, dincolo mituitul unchiu Fanache, şi care dintâiu îl lovise la
scăpat prin vicleniile femeii lui, — o apă şi inimă şi eră să-i taie firul vieţii de atâta păcă­
unul-şi-unul cu toţii. toasă bucurie, în odaia dela prefectură, unde-şi
S’a simţit plin până ’n gât şi sătul peste îngropase cei mai frumoşi ani din vieaţă.
măsură. Şi Bărbucică care nu ştiuse de vreun ceas
Nu stătea mai bine în colţul lui cel umbros bun pân’ acum, simţi că-1 trec o mie de
şi curat de-acasă, cu munca lui, cu dragostea năduşeli, îşi şterse fruntea de sudorile reci
alor lui, necunoscut, necăutat şi nechemat, ce-l udau şi lăsă basmaua şi pe dinaintea
puţin pentru o lume ca asta, dar mult în genelor înrourate. Cu un fior adânc rosti îm­
faţa gândului lui? preună cu cei cari veniau să-l întâmpine:
A stat pe ghimpi, înghiţind până la urmă — „Ceasul ăl rău, măre, dragii niei."
toată vorbăria cea goală şi a eşit întristat, ferin- Caton Theodorian.
du-se de mâinile ce i se întindeau ca să păteze,
par’că, mâna lui cea ca stropită cu aiazmă.
Pe sală, prefectul l-a însoţit rugândul să Odiseu.
vină şi la întrunirea de-a doua, vestită într’o El rătăciâ cu gândul dus acasă
sală mai mare şi pentru toţi. La buna, credincioasa lui soţie;
A stătut la cumpănă Bărbucică: Iar ea, de când tot aşteptă să vie,
— „De, ştiu şi eu ... dac’oiu avea vreme, Atâta pânză ’n lacrimi destrămase.
că plec mâine la ţară.“ Şi au putut în calea lui să iasă
— „Dar cel puţin putem contă pe dumneata,
Primejdii fel şi fel, ispite-o mie,
domnule Pleşcan, ca pe unul de-ai noştri?" El le-a învins pe toate cu tărie,
De-ai lor! Nu. De-al nimănui; nici de-al lor, Gândindu-se la dulcea lui crăiasă.
nici de-al celorlalţi; de-al nici unora din minutul
ăsta; al casei lui numai şi adevărat spunea, Ci totuşi şi pe el eră să-l scoată
din inimă, că pleacă la Strâmba. Apoi hotărît: Din minţi Sirenele cu-a lor cântare,
— „Lăsaţi-mă pe mine. Am venit că m’aţi Vrăjind cu dulci ispite firea-i toată.
chemat, că ne cunoaştem de mult, să nu Cum se zbăteâ să vie, tot mai tare
ziceţi, cine ştie ce... Eu nu sunt de politică." Frânghiile-1 strângeau ca să nu poată,
Şi a sburat pe scări, lăsând pe prefect cu Pân’ ce se stinse vraja ’n depărtare...
amândouă mâinile întinse. 1. Borcia.
2