Page 14 - 1909-16-17

362 LUCEAFĂRUL Nrul 16-17, 1909.
— Tiii... mintea cea proastă, uitasem că Uite la asta nu m’am gândit.
sunt şi sfânt!., mă chiamă Dumnezeu!.. — Cum, n’ai auzit strigându-se cuvintele
Şi amandea la desagi, că pe ici ţi-i drumul. Doamne, Părinte milostiv, Atotpu­
ternice...
In cer, Dumnezeu a întâmpinat râzând pe Petru stătea tot mai prostit şi făcea n u
Sfântul Petru, pe când acesta nu ştiâ cum din cap.
să-şi tragă picioarele, de ruşinat şi încurcat. — Nu mă laudă nimeni?
— Te-ai dat la stricăciuni, Petre... Se lăudau bucatele, se preamăreau vinu­
— Ispita necuratului, Doamne... rile, se închinau femeilor frumoase... care,
— Da ’ncaltea ai petrecut? la urmă, sunt tot bunurile tale, dar...
— Petrecut, din mila Preamăriei tale. Dumnezeu, decât să-şi ieasă din sărite:
Dumnezeu surâde în barbă, luminându-şi — Şi nu se uită atunci nimeni în sus să
ochii ca de vestea unei biruinţi, apoi aduce zică: muiţumescu-ţi...
lângă el pe Petru tot la poalele unui nour — Nu-mi aduc aminte...
şi-l întreabă cu intimitate: — N’a zis nimeni vorba Doamne?
— Mă rog, îţi place pământul aşa cum Şi cum stă Sfântu Petru aşa aiurit, ca
l-am pregătit eu? într’o sforţare de a-şi aduce aminte, tresare
— Nu mai are încotro de frumos! deodată ca de-un gând găsit, bătându-se cu
Şi din vorbă în vorbă, Dumnezeu îl trage mâna peste fruntea pleşuvă:
de limbă pe sfânt şi află şi ce n’ar fi gândit — Ba da, te-a pomenit cineva...
despre bucuriile de pe pământ. — Odată — Cine, Petre?
s’au trezit amândoi râzând cu lacrimi şi Sfântul vorbeşte rar, ca dintr'o amintire
ţistuindu-se unul pe altul, ca doi bătrâni ştearsă.
hoinari cari îşi amintesc de tinereţă. Eram tocmai la masă, în casa unui om
— Şi zici că-i chip de trăit acolo, hai? bogat, cu ferestrele dela drum deschise larg.
— Să tot trăeşti şi să nu mai mori! Când cheful şi bucuria ajunsese în culme...
Dumnezeu surâde atunci iar, ca de-un Aici Petru coboară glasul, ruşinat par’că:
gând de măgulire şi se întoarce la sfânt — A trecut atunci pe drum un nebun că­
cam stingherit: lare pe-un măgar, care ridică manile în sus
— Toate-s bune, după cum mi le spui, dar plângând şi strigă desmetic: Prăpădeşte,
pe mine mă pomenesc oamenii? Doamne, pământul, că s’au înmulţit rău­
Sfântu Petru rămâne încurcat, fără să pri­tăţile pe el...
ceapă ce vrea Dumnezeu cu întrebarea asta: Aici Dumnezeu nu s’a mai putut stăpâni,
Nu înţeleg, Doamne, ce mă întrebi. ci a pornit-o în râs cu sgomot şi s’a de­
Dumnezeu eră tot mai stângaciu şi mai părtat aşa râzând şi dând din mâni, de să
ruşinat: fi crezut că se lapădă singur de făpturile lui.
Vreau să zic, oamenii ştiu că toată fe­
ricirea le vine dela mine, că eu le dăruesc Din vremea aceea s’a sfârşit şi cu anii
toate?... buni de pe pământ: Iernile s’au înăsprit, ve­
rile au venit cu arşiţă şi secetă, sărăcia şi
Petru sare umilit şi încredinţat, rănit par’că
de bănuiala Creatorului: bolile au încolţit pământul ca o pacoste, aşa
— Cum să nu ştie, trebue să ştie, căci o că oamenii au început a se uită în sus cu
văd în fiecare zi. spaimă. Numele lui Dumnezeu eră acum în
— Da... dar vreau să zic, — ei, în bucu­ gurile tuturor, iar rugăciunile şi mirosul de
riile lor, la petreceri şi nunţi, îşi aduc aminte
tămâie umpleau tot cuprinsul.
de mine, îmi slăvesc numele... mă rog, minte După câtva timp de încercare, Dumnezeu
ai să înţelegi, — se închină mie? a trimis iar pe Sfântu Petru pe pământ:
Petru rămâne atent, c’un deget dus la — Du-te şi te mai răcoreşte şi tu, că-i fi
frunte, ca şi când ar vrea să-şi aducă aminte, înăduşind tot la porţile raiului.
după care o rupe scurt. — Cu voia ţa mă duc, Doamne.