Page 15 - 1909-16-17

Nrul 16-17, 1909. LUCEAFĂRUL 363
Pe pământ, Sfântu Petru a nimerit tocmai şi flămând, n’a mai vrut să mai întârzie aşa
pe-o zăpuşală din luna lui Cuptor. Câmpurile cu gura uscată pe pământ, ci s’a întors grăbit
erau arse de secetă şi oamenii mai nu se la slujba lui din cer.
mai vedeau pe lanuri. In toate părţile pustiu Dumnezeu i-a eşit înainte tot râzând:
şi jale, ca pe urma focului. Vitele cădeau — Apoi numai atâta ţi-au fost crailâcurile?
din picioare de slabe şi lumea necăjita nu Sfântul Petru şi-a dus mânile la urechi
mai stâ nici la vorbă, dar mi-te să te mai cu silă.
poftească la masă. Bietul sfânt mai să leşine N'am găsit nici ce să mănânc pe pă­
de foame pe pământ şi cum trecea prin sate, mânt.
nu se întâlneâ decât doar cu procesiuni re­ — Cum se poate, Petre?
ligioase pentru ploaie. In cutare loc adusese — E mare sărăcie şi crâşcare jos!
pe sfânta nu ştiu care, iar dincolo aşteptau — Auzi tu ? — s’or fi supărat oamenii pe
moaştele cutărui sfânt. Pretutindeni rugăciuni
mine, m’or fi uitat acuma detot...
şi închinare pentru înduplecarea lui Dum­ — Ce se potriveşte!... Nici vorbă nu-i de
nezeu, iar preoţii şi călugării furnicau în uitare, Părinte!.. Pretutindeni nu se pome­
toate părţile tot cu crucea în mână. neşte decât numele tău şi unde te întorci,
. Ori unde te-ai fi întors, n’auziai decât nu vezi decât ochi ridicaţi la cer şi mâni
Doamne şi iar Doamne... Laudele şi înălţate cătră tine.. Doamne şi iar Doamne
Iacrimele cele mai ferbinţi însoţiau numele s’aude de pretutindeni_
acesta mântuitor, de-ai fi zis că sufletele Dumnezeu a rămas aici întristat adânc şi
i-au dat lacrimi din ochi. După un timp de
oamenilor, şi pământul tot, erau numai pocăire
şi rugăciune. muţenie şi solemnitate Atotstăpânitorul a zis
— Intoarce-te iar cătră noi, Atotputernice! Sfântului Petru cu amărăciune:
— Milueşte-te pe noi Doamne! — Aşa sunt oamenii! — trebue să-i baţi,
Bietul Sfântul Petru asurzise de atâtea pentru ca să te ştie de stăpân, altfel cred
chemări sfinte şi milogiri, până când, obosit că ii se cuvine mila ta ...
Ioan Adam.

Decepţie.
D-şoarei M. I.
în cafenea, prin fumul de ţigară, Zădarnic cerci neputincioasă minte
Fermecător răsbate foşnet lin, Pornirea spre risipă s’o înfrâni
Ca respirări de flori de primăvară Bătrâne inimi reci nesimţitoare
Ca fâlfâiri de visuri care vin. Robite-s la porunca altei mâni.
Un chip frumos de gingaşe fecioară în umbra unui colţ pătrunşi de farmec
La orice masă stă; seducător Doi trubaduri aşteaptă visător
întinde-o mână albă, diafană Căci foşneţul cu ispitiri de cântec
Ce-ar da vieţii bolnavii ce mor. A străbătut prin sufletele lor.
Pe mesele de marmură răsună Cu gesturi generoase ar întinde
Cu glas de-argint grămezile de bani, Ca ’n mitul biblic, ultimii fileri,
Meniţi să cânte cântecul de leagăn Pentru-o uşoară strângere de mână
Adormitor copiilor orfani. Pentru un zâmbet plin de inângăeri.
Dar arătarea trece, înspre alţii
Purtând ca ’n vis făptura ei de crin
Privirea trubadurilor se ’ntreabă:
Sunt adieri de floare, ori suspin?
S. G.