Page 15 - 1909-16-17
P. 15

Nrul 16-17, 1909.           LUCEAFĂRUL                       363
          Pe pământ, Sfântu Petru a nimerit tocmai  şi flămând, n’a mai vrut să mai întârzie aşa
         pe-o zăpuşală din luna lui Cuptor. Câmpurile  cu gura uscată pe pământ, ci s’a întors grăbit
         erau arse de secetă şi oamenii mai nu se  la slujba lui din cer.
         mai vedeau pe lanuri. In toate părţile pustiu  Dumnezeu i-a eşit înainte tot râzând:
         şi jale, ca pe urma focului. Vitele cădeau   — Apoi numai atâta ţi-au fost crailâcurile?
         din picioare de slabe şi lumea necăjita nu   Sfântul Petru şi-a dus mânile la urechi
         mai stâ nici la vorbă, dar mi-te să te mai  cu silă.
         poftească la masă. Bietul sfânt mai să leşine   N'am găsit nici ce să mănânc pe pă­
         de foame pe pământ şi cum trecea prin sate,  mânt.
         nu se întâlneâ decât doar cu procesiuni re­  — Cum se poate, Petre?
         ligioase pentru ploaie. In cutare loc adusese  — E mare sărăcie şi crâşcare jos!
         pe sfânta nu ştiu care, iar dincolo aşteptau   — Auzi tu ? — s’or fi supărat oamenii pe
         moaştele cutărui sfânt. Pretutindeni rugăciuni
                                          mine, m’or fi uitat acuma detot...
         şi închinare pentru înduplecarea lui Dum­  — Ce se potriveşte!... Nici vorbă nu-i de
         nezeu, iar preoţii şi călugării furnicau în  uitare, Părinte!.. Pretutindeni nu se pome­
         toate părţile tot cu crucea în mână.  neşte decât numele tău şi unde te întorci,
         . Ori unde te-ai fi întors, n’auziai decât  nu vezi decât ochi ridicaţi la cer şi mâni
         Doamne  şi  iar  Doamne...  Laudele  şi  înălţate cătră tine.. Doamne şi iar Doamne
         Iacrimele cele mai ferbinţi însoţiau numele  s’aude de pretutindeni_
         acesta mântuitor, de-ai fi zis că sufletele   Dumnezeu a rămas aici întristat adânc şi
                                          i-au dat lacrimi din ochi. După un timp de
         oamenilor, şi pământul tot, erau numai pocăire
         şi rugăciune.                    muţenie şi solemnitate Atotstăpânitorul a zis
          — Intoarce-te iar cătră noi, Atotputernice! Sfântului Petru cu amărăciune:
          — Milueşte-te pe noi Doamne!      — Aşa sunt oamenii! — trebue să-i baţi,
          Bietul Sfântul Petru asurzise de atâtea  pentru ca să te ştie de stăpân, altfel cred
         chemări sfinte şi milogiri, până când, obosit că ii se cuvine mila ta ...
                                                                  Ioan Adam.



                                      Decepţie.
                                                     D-şoarei M. I.
            în cafenea, prin fumul de ţigară,  Zădarnic cerci neputincioasă minte
            Fermecător răsbate foşnet lin,    Pornirea spre risipă s’o înfrâni
            Ca respirări de flori de primăvară   Bătrâne inimi reci nesimţitoare
            Ca fâlfâiri de visuri care vin.   Robite-s la porunca altei mâni.
            Un chip frumos de gingaşe fecioară   în umbra unui colţ pătrunşi de farmec
            La orice masă stă; seducător      Doi trubaduri aşteaptă visător
            întinde-o mână albă, diafană      Căci foşneţul cu ispitiri de cântec
            Ce-ar da vieţii bolnavii ce mor.  A străbătut prin sufletele lor.
            Pe mesele de marmură răsună       Cu gesturi generoase ar întinde
            Cu glas de-argint grămezile de bani,  Ca ’n mitul biblic, ultimii fileri,
            Meniţi să cânte cântecul de leagăn   Pentru-o uşoară strângere de mână
            Adormitor copiilor orfani.        Pentru un zâmbet plin de inângăeri.
                               Dar arătarea trece, înspre alţii
                               Purtând ca ’n vis făptura ei de crin
                               Privirea trubadurilor se ’ntreabă:
                               Sunt adieri de floare, ori suspin?
                                                          S. G.
   10   11   12   13   14   15   16   17   18   19   20