Page 18 - 1909-16-17

366 LUCEAFĂRUL Nrul 16-17, 1909.
de ţărani şi ţărance au jucat jocurile româneşti: Mă­ Fotografiile pe cari le reproducem în acest număr
răcine, Hora, Ţăruşelul şi „Ca la Breaza". Un grup înfăţişează cetitorilor noştri câteva momente din
de flăcăi căluşeri au repetat Banul Mărăcine. Apoi s’a această vizită istorică, care nouă Românilor din Un­
încins Sârba, Brâul şi Chindia. La Chindie principesa garia ni-a trezit atâtea nădejdi de dreaptă cârmuire
Elisaveta şi principele Carol s’au prins şi ei în joc... a neamului nostru.

Vei plânge mult...?
Mă năpădeşte-o jale-adâncă ’n suflet, Ţi-s’a menit, din mâna provedinţii:
Când plânge doina mulcom peste vale, Să te frămânţi în pulberea de soare,
Prelung simţesc un dor, cum mă pătrunde, Prin unda vremii plină, de durere,
Ca o şoptire lină de petale, Să nu-ţi suridă-o clipă zimbitoare,
Ce ’ndeamnă glasu-mi trist să-ţi cânte iarăşi Să ai nădejdi ţesute ’n fir de aur
Durerea ta şi lacremile tale: Şi cântece de-apururi plângătoare.
Cum încolţeşte mugurul sfielnic Moşnegii tăi, să plângă cu sfială,
Zimbind în visuri dulci, de primăvară, Din argintarea pletelor cărunte,
Tu-ţi tragi tăcuta-ţi umbră, pe câmpie Să vezi, din zi în zi cum ţi-se sapă,
Şi a vieţii tainică povară, Tot mai afunde creţele, pe frunte
Să strângi grăunţul holdelor bogate, Cu doru ’n piept, de văile din codrii,
Din glia, ce ţi-e-atâta de amară! Să nu-ţi mai duci oiţele la munte.
O rugă blândă-ţi tremură pe buză, O mângăere blând’ alinătoare,
Iţi frângi, la sapă braţele-amândouă, Doar îţi mai curmă lacrimile firii:
Iar când te-apasă clipa desnădejdii, Că vechea ta săniânţă-i oţelită
Pe faţă-ţi tremur’ picurii de roauă Şi-i scrisă ’n cartea sfânt’ a nemuririi,
Şi spui cu glasu-ţi plin de-amarul sorţii, Că oarecând, prin valul lung de vremuri
Ce grea-i povara vremilor mai nouă! Te vor cuprinde clipele zimbirii!
Când din adâncul zărilor albastre Azi tot suspini, pe plaiurile mândre...
A păcii clipă scumpă ’ncet se cerne, In graiu-ţi frânt, de vremi e-atâta silă
Iar noaptea ’n taina ei nestrăbătută Eu fiul tău mă ’ntreb în nerăbdare,
Zimbirea-i dulce ’n suflet ţi-o aşterne, Când plânge doina, dulcea ta copilă:
Atunci doar firea-ţi sboară ’n lumi senine, Vei plânge mult, prin ani-ţi grei şi vitregi
Ca pe-o potecă-a viselor eterne. Tu neam robit de soartea fără milă...?
Teodor Murăşan.

Cântec.
— După Hafis.
Ascultă-a trandafirilor povaţă! Priveşte cum zâmbesc, cum se resfaţă,
Ce tainică poveste veşnic nouă Umplând întreagă preajma de frumseţi.
E ’n jocul lor cu razele de soare întreabă ei vre-odată de scriptură?
Şi ’n dragostea cu boabele de rouă! întreabă ei vre-odată de profeţi?
E. S.