Page 19 - 1909-16-17

Nrul 16—17, 1909. LUCEAFĂRUL 367

Rândunel.
A fost odată ca niciodată mare. Un vultur ţinea în ghiare o rândunică,
Că de nu eră, nu se mai povesteâ gata s’o prăpădească, iar rândunica ţineâ în
Şi de nu se ’nlâmplâ, nu se mai pomeneâ.
cioculeţul ei o albiniţă şi se tânguiâ că o su­
A fost un împărat şi o împărăteasă şi aveau
grumă vulturul, dar nici ea nu-i da drumul
o fată frumoasă şi luminoasă ca o zi de albiniţii.
primăvară. Şi dupăce că n’aveau decât una, Rândunel întinse săgeata şi ochi vulturul
mai puse ochii şi pe asta un zmeu de pe iar vulturul cum nu putea sburâ, de o aripă
celălalt tărâm şi o fură dela părinţi. vătămată, se rugă să nu-I omoare, că-i dă
împărăteasa plânse şi se tângui, iar împă­ drumu rândunicii, iar de-i va legă rana mult
ratul dete sfoară ’n ţară că celui ce-i va bine-i va face şi el vreodată. Şi vulturul
găsi fata şi i-o va aduce înapoi, i-o dă de dete drumu rândunicii care se rostogoli pe
soţie şi îi lasă şi împărăţia. iarbă amorţită de tare ce-o strânsese vul­
* turul în ghiare. „Bine, zise Rândunel, d’apoi
Şi a mai fost într’un sătuleţ de munte, un tu, hoaţă de rândunică, de ce nu laşi albina
Rumânaş, flăcău înalt, lat în spete, cu plete din plisc?" Şi întinse arcu s’o ochiască.
lungi negre, ca peana corbului, cu ochii ca Dar rândunica căscă ciocu, dete drumu al­
jăraticu şi cu dinţi ca mărgăritarul, de par’că biniţii şi se rugă şi ea s’o lase să trăiască
eră scris. Eră voinic şi harnic lucru mare, şi să-i dea o gură de apă că e moartă de
dar uneori îl apucă aşa ca o moleşală şi spaimă şi de sete. Rândunel se cam minună
atunci lăsă coarnele plugului, ori sapa, ori de paserile astea grăitoare, apoi se duse la
ce bruma lucră şi se ’ntindeâ pe iarba verde vultur, îşi rupse o făşie din cămaşe şi îi
şi rămâneâ aşa, cu mânile sub cap, cu ochii legă aripa. Când să plece, vulturul îl opri,
ţintă ’n văzduh; ba uneori îi închideâ de îi dete o ghiară de-a lui şi grăi aşa: „ţine-o
credeau oamenii că doarme, da el nu durmeâ şi când vei avea vre-o supărare mare, sgărie-te
că se gândeâ. li erau dragi florile câmpului şi trei ori cu ea în palma stângă şi eu
de
pasările cerului. Nu lăsă copiii să strice cui­ oi fi la porunca ta“. Rândunel înodă gliiara
burile de rândunici şi din pricina asta copiii într’un colţ al năframei dela maică-sa şi o
îl porecliseră Rândunel şi aşa-i ziceâ tot satu.
băgă ’n sân. Făcu câţiva paşi şi numai ce
Când veni vestea că zmeul a furat domniţa auzi: bzzz! bzzz! drept în urechea lui şi ce
şi că împăratul i-o dă de nevastă celui ce-o să vadă, albiniţa i se aşezase pe umăr îi
va află, Rândunel, nici laie nici bălaie, că el împlântase un acşor în pieptar şi grăi aşa:
se duce s’o caute. Şi au râs de el fraţii lui „Ia acu ăsta dela mine şi, când îi avea vr’un
mai mari şi a râs tată-său şi au râs vecinii; necaz mare, înţeapă-te cu el la mâna stângă,
a râs tot satul, dar el şi-a luat dăsagii la până va da o picătură de sânge şi eu oi fi
spinare şi a plecat. Numai mamă-sa n’a râs, la porunca ta“. Rândunel înfăşură acul într’o
ci i-a dat o năframă înnodată la un colţ ca frunză de stejar, îl legă într’alt colţ de nă­
să-şi aducă aminte să se ’nchine sara şi di­ framă, şi se duse la rândunică. O ridică bi­
mineaţa, i-a pus merinde în dăsagi şi-a făcut nişor găsi un izvor şi-i dete o gură de apă.
cruce şi a grăit aşa: „Cine ştie? aşa i-o fi O stropi de-i răcori trupşorul şi o puse pe-o
sorocu!“ creacă, iar rândunica îşi smulse o penişoară,
Rândunel s’a dus. Şi a umblat el, a umblat i-o dete voinicului şi grăi aşa: „păstrează
cale lungă pân’a dat de-o pădure deasă de pana asta şi, când vei avea vre-un năcaz,
abiâ mai răzbeâ soarele printre crengile suflă de trei ori peste ea şi eu ţi-oi ajută."
stufoase de stejar. Rândunel luă penişoara, o legă în al patrulea
S’aşeză pe iarbă să se odihnească şi auzi colţ de năframă, se ’nchină, băgă năframa
deodată un ciripit tânguios. întoarse capu ’n sân şi plecă.
şi văzu pe o creacă de copac, văzu o minune Merse el merse, zile şi nopţi de-arându,