Page 26 - 1909-16-17

Nrul 16-17, 1909. LUCEAFĂRUL 375
Miron. Ce ştii tu e puţin.
Mărul. Petru. Cum?
Dramă în 2 acte Miron. Ne-am gândit, ce să-ţi mai scriem ?
de N’ai tu necazuri destule?
Z. Bârsan. Petru. Şi mi-aţi tăinuit...
Miron. Multe.
Persoanele: Petru. Pricep acum de ce mama...
Marcu Ghimpea, profesor........................de 50 ani. Miron. Săraca, cât a pătimit, numai ea ştie!
Ana, nevasta lui........................................„ 45 „ Petru. Dar bine, ce v’ascundeţi aşa de mine ?
Petru J „ 26 „ Doar nu sunt un străin şi nici copil nu mai
Magdalena copiii lor................................„ 18 „
Titu | . „ 8 „ sunt să nu ştiu cumpăni lucrurile...
Părintele Miron, tatăl Anii.......................„ 85 „ Miron. Petre, tu ştii ce drag ne eşti nouă,
Lucian,..................................................... „ 25 „ ştii cât de mândri suntem de tine... şi vezi
Trifu, un nebun. ne-am ferit să-ţi mai facem inimă rea.
Actul I. Petru. N’aţi făcut bine.
Un amurg frumos de toamnă târzie. O grădină săracă, Miron. Şi ce vrei să ştii? Nu vezi cu ochii?
în fund uluci rare şi mai încolo peisagiu de munţi. în De când ai venit acasă, nu vezi? Aşa eră
faţă, în stânga, o casă cu prispă, ce intră cu o parte casa asta mai înainte? Uită-te bine. Par’că
în scenă prin o scară de trei trepte. în stânga de tot a trecut o furtună şi a sguduit tot... tot. .
în faţa casei, o masă şi două scaune de lemn. în faţă, Petru. Da, da... aşa e!
la dreapta, ieşirea la stradă şi, mai in fund, la dreapta,
o portiţă prin care mergi in grădina cea frumoasă a Miron. La început credeam şi noi că s’o
lui Lucian, din care se vede o parte. în fund, sub un mai îndreptă; mai beau şi alţii şi tot sunt
pom, o altă masă cu cărţi şi recvizite de scris. oameni. Dar când am văzut că toată ziua e
într’un oraş de munte din Ardeal. ameţit de nu poţi grăi cu el o vorbă cuminte,
în timpul actului se înserează din ce în ce şi, la
sfârşit, e noapte completă. ne-am luat de gânduri. Şi-apoi să mergi la
şcoală cu mintea tulbure e şi urît şi e şi
Scena 1. păcat de Dumnezeu. Când îi pomenim de
(Păr. Miron şi Petru stau la mescioara din fund. Titu chemarea lui sfântă şi frumoasă, râde; de
în tot decursul scenei se joacă cu un smeu, dispărând bună seamă când stai zi şi noapte la cărţi
din când în când între culise în stânga.) şi beai se ’ntunecă orice rază din sufletul
Petru (după o pauză). Şi eu nu ştiam nimic! omului. La urmă... l-au scos la pensie.
Miron. Şi dac’ai fi ştiut?... Petru. L-au dat afară.
Petru. Aş fi venit acasă. Miron. Cam aşa.
Miron (dând din cap). De geaba. Petru. Foarte bine.
Petru. Oricum, tot ar fi fost mai bine. Miron. Da... foarte bine... Dar dacă nu
Miron. Crezi ? eră Magdalena să mai câştige câte ceva, nu
Petru. Gândesc ... ştiu cum ar fi dus-o... că de pe partea lui
Miron. Hei! cu patima nu te joci; a pus puteau să moară.
ghiara pe om, s’a isprăvit! Petru. Dar pensia?
Petru. Şi crezi că nu mai e leac? Miron. Destrăbălarea le înghite toate.
Miron. Nu. (Pauză.) I-am spus eu în toate Petru. Trebuia să nu i-o dea.
felurile, l-am luat cum am ştiut mai bine. Miron. Cine?
Petru. Şi... nimic? Petru. Mama.
Miron. Nimic; a apucat pe povârniş... se Miron. Da... să sară la ea... s’o ameninţe...
duce... Petru. S’o ameninţe?
Petru. S’a şi dus... Miron. Mai deunăzi, într’o seară, mă tre­
Miron. Până ’n fund ... (Pauză). zesc cu Magdalena, galbenă şi tremurând
Petru. Să ’ncerc, poate să-l aduc la lumină...
biata copilă: „Moşule, moşule, hai curând...
Miron. Să dea Dumnezeu! tata..." îmi iau iute pălăria şi dau fuga. Când
Petru. Par’că tot nu-mi vine să cred... intru, el nicăiri... şi mamă-ta steteâ pe un
3*