Page 27 - 1909-16-17

376 LUCEAFĂRUL Nrul 16-17, 1909.

scaun la masă şi plângea. „Ce-i ?“ zic. „Mi-a Petru. Da, da... aşa e lumea... (Pauză)
luat banii şi a plecat". — „Şi te-a bătut, Miron (ridicându-se şi privind la pomi). Cad frun­
aşa-i?“ „Nu, nu m’a bătut" şi se porni să zele... (după o pauză). Vezi, ce cuminte e în­
plângă cu hohot. tocmit totul în natură; frunzele veştede simt
Petru (îşi cuprinde o clipă fruntea, vrea apoi să că nu mai au rost să mai stea acolo şi cad
se ridice, dar par’că nu poate şi rămâne împietrit). ele în de ele...
Aşa? Petru. Dac’ar face tot aşa şi oamenii...
Miron. Şi-apoi a început să fure din casă... (Pauză.)
Petru. Da. Scena 2.
Miron. Ştii... (Ana ese din casă şi coboară la mescioara din faţa
Petru. Ştiu. (Pauză). casei. îngândurată nu-i vede pe[ ceilalji. E îmbrăcată
Miron (agitat). Şi ştii ce e mai mare din în haine modeste negre.)
toate astea? Ruşinea. Neam de neamul meu Miron. Uite-o... cum a ajuns!
au fost oameni cinstiţi şi a venit ăsta şi a Petru (se ridică şi coboară la dânsa în timp ce
aruncat noroi peste toţi. Pe fie-mea, uite, în Titu se apropie de Miron).
ce stare a adus-o, că par’că-i o umbră şi la Titu. Moşule, eu aşi vrea să se înalţe smeul
soru-ta şi la noi toţi nici nu s’a gândit. meu sus... până la cer.
Miron. Şi nu se înalţă...
Titu. Nu.
Miron. Apoi ai tu o aţă aşa de lungă?
Titu. N’am.
Miron. Ei, apoi vezi? (îl ia pe genunchi).
Petru. Stai mamă colea, mai odihneşte-te.
Ana. Ţi-am aşezat cărţile. Să te duci să vezi
dacă sunt bine. (Se aşează'amândoi la masă.)
' Miron. Apoi dacă ai aveâ tu o aţă lungă...
lungă şi dacă smeul tău s’ar ridică până la
cer, ţi l-ar apucă îngerii.
Titu. Şi îngerii se joacă?
Familia Regală a României cu Principele şi Principesa Miron. Cum să nu; şi ei sunt mici ca tine.
Ferdinand al Austriei. (îl sărută, apoi deschid o carte de pe masă şi resfoiesc.)
Ana. Eşti abătut.
Petru. Da... Da... Petru. Da.
Miron. Vezi, dragul meu, un om, dacă mai Ana. De ce ?
are suflet, nu poate să facă asta... şi mai Petru. Ştiu tot; mi-a spus moşul... (după
cu seamă un tată. o pauză scurtă). De ce nu mi-ai scris nimic?
Petru. Tată... Ana. M’am apucat de câtevaori, dar m’am
Miron. Un... (se opreşte). Zici să încerci gândit; te tulburam de geaba.
să-l aduci la lumină? Să-ţi ajute Dumnezeu! Petru. Da, da... ştiu eu cum eşti d-ta:
Dar nu mai crez. Când a ajuns cineva unde suferi şi taci.
a ajuns el, nu mai e putere să-I ridice. Ana. Ce să fac? Aşa mi-o fi fost scris mie.
Petru (după o pauză). Atunci ce-i de făcut? Petru. Fă-ţi inimă, mamă, fii liniştită. Acum
Miron. Ştiu eu? Să-l lăsăm la păcatele. sunt aici, voi'vedeâ eu.
Ia, un om de nimic, nevrednic să facă umbră Ana. Bine că te-a adus Dumnezeu, de când
pământului. ai venit par’că-s alta.
Petru (tace dus pe gânduri). Petru. Şi... are’să se mai aşeze şi... el.
Miron. Aşa e! Ana. Nu ştiu; poate să se mai ruşineze
de tine.
Petru. Da, dar face rău, ăsta e răul cel mare!
Miron. Hei, printre grâu e şi neghină, aşa-i Miron. Ştii tu cinc-i ăsta?
lumea. Unde cresc flori, nu cresc şi buruiene? Titu. Ştiu.
Destule! Miron. Cine?