Page 28 - 1909-16-17
P. 28
Nrul 16-17, 1909. LUCEAFĂRUL 377
Titu. Ştefan cel Mare. Petru. Şi... şi nu mai crezi...
Miron. Cine a fost’Ştefan cel Mare? Ana (oftând). Nu ştiu.
Titu. Un împărat. Petru. Atunci... ce să facem?
Ana. Mă tem de una; o să se înveţe şi cu Ana. Să răbdăm cum am răbdat şi până
tine şi iar o să înceapă. acum. Poate s’o’ndurâ Dumnezeu... şi scăpăm.
Petru. Nu cred. Petru Să moară!
Ana. Să vezi... Dela un om ca el ce nu Ana. De câteori nu m’am gândit; de l-ar
te-aştepţi! luâ Dumnezeu ar fi mai bine.
Petru. Ce slabă eşti! Ai suferit mult. Miron. Dar ăsta?
Ana. Mult. Când face omul la el acasă Titu. Nu ştiu.
câte-ceva, treacă-meargă. Dar să te ştie toată Miron. Vla...a...ad.
lumea, îţi cade greu. Uite cum am ajuns! Titu. Ştiu... Vlad — Ţepeş!
Lumea ne ocoleşte. Doar tata şi Lucian ne Petru (îngânând). Ar fi mai bine...
mai calcă pragul. Trăim ca’n pustiu. Ana (tresare şi-şi face cruce, se ridică şi intră
Petru. Lasă mamă, au să se schimbe toate. în casă. Petru urcă, după puţin, în sus la ceilalţi, încet
şi gânditor).
Ana. Pe uliţă, oamenii cari altădată nu
ştiau cum să se poarte cu noi, azi de-abiâ
îşi scot pălăria. Ce vrei? Omul ăsta a arun
cat umbră pe toată cinstea noastră. Când
l-au prins că era să fure nişte bani dela
şcoală, eră să înebunesc.
Petru. Cine să fure?
Ana. El.
Petru. Tata?
Ana (face semn din cap).
Petru. Când a fost asta?
Ana. Mai deunăzi. De ce l-au dat afară?
Petru (încremenit). Să fure ? (Pauză).
Miron. Dar ăsta cine-i ?
Regele Carol şi Prinţul Ferdinand la Buşteni, vizitând
Titu. Mihai Viteazul. mănăstirea.
Miron. Cine ţi-a spus?
Titu. Magdalena. Titu. Moşule, d-ta ai avut vreodată-smeu ?
Ana. Dar bine că ai venit tu de ne-ai mai Miron. Oi fi avut... mai ştiu şi eu!..
ridicat din întunerec. M’am întâlnit azi dimi Titu. Da,. Vlad Ţepeş o fi avut?
neaţă cu directorul — a îmbătrânit şi el, Miron. Ei asta-i acum... Ia mai bine spu-
săracul. „E drept că a venit Petru ?“ vorbiâ ne-mi pe cine iubeşti tu...
aşa de prieteneşte. „Da, a venit şi — are Titu. întâi şi ’ntâi ?...
să stea cu noi.“ Şi mi-a zis apoi strângân- Miron. întâi şi ’ntâi.
du-mi mâna: bucură-te, mamă, ai un băiat Titu. Apoi... întâi şi ’ntâi iubesc pe moşu
care face cinste neamului! îmi venea să plâng
(il ia de gât).
de bucurie. Vorbe de-astea n’am mai auzit Miron. Fugi... fugi, că eşti un hoţ şi jumă
eu niciodată (îşi şterge ochii). tate. Ieri ziceai că iubeşti pe Magdalena..
Petru. Lasă, mamă, linişteşte-te; am să stau Titu. Şi pe Magdalena.
aci cu voi. Pe tata am să-l iau cu frumosul, Miron. Şi pe mai cine?
cu vorbe bune şi are să se îndrepte. Titu. Şi pe măicuţa şi pe Petru şi pe Lucian.
Ana. Cum i-aşi mulţumi lui Dumnezeu! Miron. Şi?...
Dar nu cred, dragul mamii, nu cred. — S’a Titu. Şi... pe nimeni.
ticăloşit aşa de tareică nu mai e chip. N’am Miron. Pe taică-tău!
încercat noi şi tata şi toţi? Nu mai înţelege Titu. Nu... că-i urît...
de vorbă. Câteodată îmi pare că-i nebun, Petru. Şi... e rău.
Doamne iartă-mă! Titu. Da... e rău!
