Page 29 - 1909-16-17

|

378 LUCEAFĂRUL Nrul 16-17, 1909.
Scena 3. Marcu. De ce nu-mi dă ?
(Marcu se furişează, cu grije să nu fie văzut, are o Petru. N’are de unde. Ascultă, d-ta trebue
înfăţişare de hoţ; o figură trasă, cu barba nerasă de să te gândeşti, trebue să te îndrepţi.
câtă-va vreme. O apariţie de om decăzut. Intră în casă Marcu. Ştiu eu ce fac.
şi, peste puţin, pe când ajunge Petru la ceialalţi se
aude înlăuntru ceartă şi sgomot: „Să-mi dai... din pă­ Petru. Nu ştii! dac’ai şti ţi-ar fi milă...
mânt!... N’am de unde... Minţi!" (se >aude un ţipăt), Ai cheltuit tot ce am avut... pensia ţi-o mă­
se repede în cameră. Ana ese speriată şi plângând. nânci singur...
Petru merge la Miron şi Titu.) Marcu. E a mea.
Miron. Ce e, pentru Dumnezeu? Petru. Dar noi ai cui suntem? Nu vorbesc
Ana (nu poate să vorbească, face câteva semne). de mine, pe mine m’ai lăsat uitat prin stră­
Marcu (ese înfuriat şi fricos, coboară la masa din ini, vorbesc de mama...
faţă. După el Petru, care se opreşte câteva clipe pe Marcu. Mamă-ta...
scară şi apoi se apropie încet de Marcu. Se aşează Petru. De Magdalena şi de Titu. Ai cui
de partea cealaltă a mesei la dreapta. Marcu vrea să sunt?
se ridice).
Petru. Stai!... (domolit.) Stai, tată. Vreau să Marcu. Treaba lor.
vorbesc cu d-ta. Petru. Tată, cum poţi să vorbeşti? Cine
Marcu. Ce să vorbeşti ? i-a adus în starea asta?
Petru. Să-ţi spui ceva. Marcu. Eu ?
Marcu. Tu? Petru. Dar zestrea Magdalenei ce ai făcut-o ?
Petru. Da Marcu. De unde ştii?
Petru. Ştiu. Şi mai ai inimă să vorbeşti
Marcu. Ce să-mi spui? (vrea să se ridice).
Petru (oprindu-l). Ascultă, tată. aşa de copiii d-tale? Nu vezi d-ta că ne-ai
Marcu. Ce vrei? luat tot ce-am avut?... şi în schimb ce
Petru. îţi trebue bani! Ei bine, am să-ţi ne-ai dat?
dau eu... am să-ţi dau... dar ascultă-mă puţin. Marcu. Ce?
Marcu. Scurt. Petru. Ruşinea ! (Marcu vrea să se ridice, Petru
Petru. Bine. De ce-ţi trebue bani ? îl opreşte.) Stai, tată, nu vreau să te supăr...
Marcu. Ce-ţi pasă. Vreau numai să-ţi spun...
Petru. Vreau să ştiu... Să joci, nu-i aşa? Marcu. N’am nevoe de spusele d-tale.
Tată te gândeşti d-ta ce faci? Petru. îţi vorbesc din inimă curată!
Marcu. Ce fac? Marcu. Şi ce vrei la urma urmei?
Petru. Ascultă... sunt copilul d-tale eu... Petru. A fost un blestem, o nenorocire...
nu ştiu... dar trebue să-ţi schimbi vieaţa,
şi ai să m’asculţi. Trebue să-ţi schimbi vieaţa,
e vremea. tată! Aşa nu poate să mai meargă.
Marcu. La porunca ta? Marcu. învăţat mai eşti d-ta!
Petru Nu. Te rog numai. Adu-ţi aminte; Petru. Nu e vorba de asta, pentru Dum­
când eram mic mă iubeai... mă luai pe ge­ nezeu!
nunchi şi te jucai cu mine... Marcu. Dar de ce e vorba?
Marcu. Şi ?... Petru. De d-ta şi de cinstea casei noastre.
Petru. Copilul de atunci te roagă, tată; ai Ascultâ-mă: eu am venit acasă, am să ră­
să-mi asculţi rugămintea. mân aci...
Marcu. Ce vrei? Marcu. Te priveşte...
Petru. Ce faci d-ta e păcat de Dumnezeu; Petru. Vreau să muncesc... vreau să-mi
te-am lăsat om în toată firea, stimat de toţi, închin toată vieaţa pentru ridicarea poporului.
şi acum... uite... Marcu. Fă ce-ţi place...
Marcu. Ce? Petru. Şi d-ta, tată, uite, uităm tot ce-a
Petru. Mama e săracă. De ce o chinueşti? fost, tot, d-ta să fii pe lângă mine... să te
Marcu. Minciuni! apuci de muncă... şi să mă ajuţi.
Petru. Cum minciuni? Ce-ai făcut adineauri Marcu. Ridicarea poporului!...
e minciună? Petru. Vom munci de dimineaţa până seara,