Page 35 - 1909-16-17
P. 35

.384                       LUCEAFĂRUL               Nrul 16-17, 1909.
             Magdalena (după o pauză). M’aştepţi la por­  Magdalena. Bine... du-te (drăgălaş şi răsfăţat).
            tiţă?                             Mântuitorule!  (Lucian  pleacă  spre  fund,  drept  la
             Lucian. Toată noaptea.           portija  ce  dă  în  grădina  lui.  Magdalena  urcă  cele
             Magdalena. După ce s’o culcă Petru.   3trepte, se mai uită odată unul la altul, îşi trimit sărutări
                                              şi  dispar  încet.  Noapte  completă,  lumină  de  lună.)
             Lucian. Da!
                                                        (Cortina cade încet).

                                        Scrisoare.

             ...Mai jii tu minte cântul ce ostenit murea   Că ’ndurerat că toate îmi par în jur deşarte,
              într’un amurg de-April? Un tei ne picura,  Simt tot mai mult osânda că-mi eşti aşa departe...
              Cu sborul de petale, mireasma dulce-a florii...
             Tu le mai por|i în minte — şl te mai prind fiorii   Tu, — nu ştiu dacă ’n taină cândva te-ai mai gândit
              Gândindu-fe la vremea ce ’ngroapă toate cele;  La dragostea plăpândă ce ’n sbucium ne-a murit;
              In care-a fost trăit, ca într’un basm, odată,  Dar de-ai mai auzi romanja ce se stinse
             A ’ndrăgostirii noastre poveste ’nflăcărată?...   în sear’aceea calmă, vrăjită, de April,
             în mine tot mai arde scânteia dinainte   în flăcări ucigaşe, de-un dor ascuns, aprinse
             Şi par’că mai clar chipu-fi mi se ’nfiripă ’n minte,   Ţi-ar sângeră simţirea...
             Acum când tainic doru-mi, în nopfi de basm, senine,   Şi - poate — fără voe, căfându-mă în minte,
              Tot mai trudit s’avântă, din depărtări, spre tine...  Ai stoarce-atunci şi tu o lacrimă fierbinte,
                                               Şi-ai plânge — cum se plânge un mort la căpătâi,
              Ades, când se destramă a timpului cernire,
             Topindu-se sub raza aprinsă de-amintire,  Pe Jărna mult sfinţită a dragostei dintâi!...
              Un univers întreg de dragoste curată            A. Popovici-Bănăteanu.
             Atâtea clipe dragi dojenitor mi-arată,


                                        Bunicul.
             Din pâcla unei vremi îndelungate   Şi rând pe rând ştergi colbul de pe pagini
             Azi îmi revăd din nou copilăria,  în cari a scris atâtea slova vremii,
             Şi ’n pribegia gândurilor mele    Şi ’n cuvântarea gurei fermecate
             Eu te zăresc,                     Se nasc din nou
             Moşneag bătrân cu argintate plete.  Vitejii crunţi din zilele străbune.
             Cum în amurgul zilelor de vară    Şi cum Ifi curge vorba valuri... valuri,
             Cu glas domol înşirui o poveste...  Ca şi cuprins de-o sfântă ’nfiorare,
             Şi cu mireasma unui vânt, ce-adie,   Cu glas măreţ  —  cu glasul profeţiei
             Par’că sosesc                     Tu ne vesteşti
             în lung şireag Voinici şi Consânzene.  O zi de-apoi, o zi ce va să vie.
             Şi-apoi, de-odat’, cu ochii ’n flăcărare,   Azi, voi v’ati dus poveşti, copilărie,
             Curmând podoaba viselor din basme,   Şi-a(i dus cu voi şi farmec şi credinţe,
             lti dregi rostirea — ca de sărbătoare,   Şi în pustiul ce mă înconjoară
             Şi ’ncepi să spui                 Se scurge, trist,
             De strămoşasca noastră vitejie.   Un dor pribeag de vremile trecute.
                                                                Traian A. Pinteru.
   30   31   32   33   34   35   36   37   38   39   40