Page 35 - 1909-16-17

.384 LUCEAFĂRUL Nrul 16-17, 1909.
Magdalena (după o pauză). M’aştepţi la por­ Magdalena. Bine... du-te (drăgălaş şi răsfăţat).
tiţă? Mântuitorule! (Lucian pleacă spre fund, drept la
Lucian. Toată noaptea. portija ce dă în grădina lui. Magdalena urcă cele
Magdalena. După ce s’o culcă Petru. 3trepte, se mai uită odată unul la altul, îşi trimit sărutări
şi dispar încet. Noapte completă, lumină de lună.)
Lucian. Da!
(Cortina cade încet).

Scrisoare.

...Mai jii tu minte cântul ce ostenit murea Că ’ndurerat că toate îmi par în jur deşarte,
într’un amurg de-April? Un tei ne picura, Simt tot mai mult osânda că-mi eşti aşa departe...
Cu sborul de petale, mireasma dulce-a florii...
Tu le mai por|i în minte — şl te mai prind fiorii Tu, — nu ştiu dacă ’n taină cândva te-ai mai gândit
Gândindu-fe la vremea ce ’ngroapă toate cele; La dragostea plăpândă ce ’n sbucium ne-a murit;
In care-a fost trăit, ca într’un basm, odată, Dar de-ai mai auzi romanja ce se stinse
A ’ndrăgostirii noastre poveste ’nflăcărată?... în sear’aceea calmă, vrăjită, de April,
în mine tot mai arde scânteia dinainte în flăcări ucigaşe, de-un dor ascuns, aprinse
Şi par’că mai clar chipu-fi mi se ’nfiripă ’n minte, Ţi-ar sângeră simţirea...
Acum când tainic doru-mi, în nopfi de basm, senine, Şi - poate — fără voe, căfându-mă în minte,
Tot mai trudit s’avântă, din depărtări, spre tine... Ai stoarce-atunci şi tu o lacrimă fierbinte,
Şi-ai plânge — cum se plânge un mort la căpătâi,
Ades, când se destramă a timpului cernire,
Topindu-se sub raza aprinsă de-amintire, Pe Jărna mult sfinţită a dragostei dintâi!...
Un univers întreg de dragoste curată A. Popovici-Bănăteanu.
Atâtea clipe dragi dojenitor mi-arată,

Bunicul.
Din pâcla unei vremi îndelungate Şi rând pe rând ştergi colbul de pe pagini
Azi îmi revăd din nou copilăria, în cari a scris atâtea slova vremii,
Şi ’n pribegia gândurilor mele Şi ’n cuvântarea gurei fermecate
Eu te zăresc, Se nasc din nou
Moşneag bătrân cu argintate plete. Vitejii crunţi din zilele străbune.
Cum în amurgul zilelor de vară Şi cum Ifi curge vorba valuri... valuri,
Cu glas domol înşirui o poveste... Ca şi cuprins de-o sfântă ’nfiorare,
Şi cu mireasma unui vânt, ce-adie, Cu glas măreţ — cu glasul profeţiei
Par’că sosesc Tu ne vesteşti
în lung şireag Voinici şi Consânzene. O zi de-apoi, o zi ce va să vie.
Şi-apoi, de-odat’, cu ochii ’n flăcărare, Azi, voi v’ati dus poveşti, copilărie,
Curmând podoaba viselor din basme, Şi-a(i dus cu voi şi farmec şi credinţe,
lti dregi rostirea — ca de sărbătoare, Şi în pustiul ce mă înconjoară
Şi ’ncepi să spui Se scurge, trist,
De strămoşasca noastră vitejie. Un dor pribeag de vremile trecute.
Traian A. Pinteru.