Page 4 - 1909-16-17

352 LUCEAFĂRUL Nrul 16-17, 1909.
a zărit unul fărâmătura aruncată, zece s’au va atârnă dela pâinea şi cuţitul ce alţii ţin
repezit asupra ei. Şi şi-o dispută cu protes­ în mânile lor.
tări servile, cu ponegriri înrăite, — şi acela *
e mai norocos care e mai botos şi mai ne­ Când a venit toamna, rândunelele m’au
obrăzat; acela căruia nu-i pasă dacă spune părăsit într’una din zile fără să-mi zică ră­
mas bun.
o minciună despre altul, din clipa ce printr’a-
ceasta poate să-l înlăture dela împărţeală, S’au dus să-şi împlinească menirea lor,
— acela căruia nici o mână nu-i este prea care pe semne nu se mărgineşte numai aci
scârboasă de sărutat şi nici un noroiu prea în cuprinsul acesta în care trăiesc eu, ci va
murdar de îngenunchiat într’ânsul, numai în mai îmbrăţişa şi alte orizonturi din lumea
mână să fie grăunţe şi deasupra noroiului aceasta toată.
să se ridice treptele pe cari tronează împăr- Vrăbiile însă au rămas cu mine; mi-au
ţitorul lor. rămas credincioase.
Din când în când păsările de curte, piz­ Au umplut podul în care mi-am pus la păs­
muitoare, se aruncă asupra bietelor acestor trare secerişul toamnei, şi huzuresc acolo,
vrăbii şi Ie risipeşte, — şi vezi atunci pe împărţind,fără să mă mai întrebe,agonisita mea.
cei puternici făcând haz de sperietura lor. Am ajuns tovarăşi, de voie de nevoie, pe
Dar cu încetul, fricoase, se strâng iar, şi ia- ceeace pân’acuma ele aveau numai din dăr­
răş cerşesc, cu priviri speriate împrejur, cu nicia inimei mele miloase. Dar vezi: au ră­
priviri implorătoare în sus, fărâmătura bla­ mas cu mine; este şi pornire de recunoştinţă
goslovită. în neamul păsărilor acestora.
Ce s’ar face fără ea? — nu se întreabă, In mijlocul iernii o să mă îngrozesc când
le e groază să se gândească. Dar e o vir­ o să dau cu ochii de jaful şi de necurăţenia
tuozitate în toate, astfel şi în milogeală; şi ce-mi vor fi făcut vrăbiuţele mele în pod;
când au ajuns artişti în culegerea fărâmătu­ei, dar n’au plecat, au rămas să-mi ţină de
rilor, nu le mai pasă. urât, ca nişte fideli curteni şi vasali ai bietei
Cei puternici, fără îndoială că se simt în­ mele case sărăcăcioase...
duioşaţi de atâta umilinţă, şi iartă lăcomia Apoi, o să vină iară primăvara, şi într’o
bună dimineaţă o să aud iarăş ciripitul viu
becisnicilor acestora; — căci altminteri de ce
le-ar mai aruncă grăunţe şi fărâmături? şi dulce al rândunelelor. Se vor fi întors,
Dar cred că trebue să aibă uneori şi pentru aşa discret cum vin ele, la cuibul lăsat aicea
rândunelele dispreţuitoare de milă câte o astătoamnă, — şi nu-mi vor zice nimic, ni­
privire de necaz — şi de stimă. mica nu-mi vor cere. Şi chiar dacă nu le-aş
E tot ce pot să le dea acestora, — şi cred fi lăsat neatins cuibul, rod al muncii lor stă­
că rândunelele nu le cer nici atâta. ruitoare, şi l-aş fi doborît de sus de sub
în libertatea lor sălbatecă şi mândră, nici nu
streşină, ele tot nu s’ar tângui, ci fără să
se uită la fărâmăturile de pe jos şi la lupta piardă o clipă s’ar apucă de durarea altuia.
disperată a vrăbiilor pentru ele. Se avântă Şi iar îşi vor începe această bucată a vieţii
în lumea largă, cu puterea muncii stăpâne lor mândre şi libere, — pe când vrăbiile vor
pe dânsa, şi-şi croiesc vieaţa lor aspră şi împresură iarăş masa mea de sub nuc, cer-
de sine stătătoare, din flacăra minţii şi din şindu-şi lacome fărâmăturile...
puterea aripilor. Puţină sau multă, largă sau Le voi aruncă, tot ca şi anul trecut, — dar
îngustă, această vieaţă va fi a lor proprie, ochii mei vor urmări şi vor salută sborul
— nu va zăcea niciodată prosternată în elegant, săgetând aerul, al poporului mândru
praful dela picioarele altora, — niciodată nu şi liber al rândunelelor. lon Gorun .