Page 7 - 1909-16-17

Nrul 16-17, 1909. LUCEAFĂRUL 355

Cei mai cuminţi înţelegeau mânia năpras­ Şi băile lui au rămas pustii şi el lucrează
nică a Vâlvei şi nu mai încercau o zădar- azi, în rând cu ceialalţi băieşi, munca grea
şi istovitoare a minerilor.
nică împretenire cu ea. Îşi adunau cu grije cele
din urmă fărâme de aur şi nu mai lucrau la I-au rămas casele şi ceva din podoabele
baie, decât foarte puţin şi cu multă cum­ vremilor bune. Cu cea din urmă hârtie de
pănire. * o sută, ascunsă în fundul unei perne, a tras
Dar Tudor şi câţiva ortaci de ai lui n’au un chef la oraş, cu muzica lui Ghiuţ, ame-
vrut să ţie seamă de mânia zânei. El ştia un ţindu-se de beutură şi de iluzia unui belşug,
singur lucru: care nu erâ să mai vină...
— Banii i-am câştigat în baie; tot de acolo am Când i-a murit muierea, a îngropat-o ca pe
să mai câştig, ori tot acolo am să dau tot ce am!o doamnă. A întins-o în sicriu, cu broboada
An de an, s’au strecorat multe borcane de mătasă, cu cerceii de argint, cu salba de
cu aur şi multe săculeţe cu galbini — şi taleri, cu şurţa tivită în fir de argint...
baia a rămas stearpă şi pustie. Şi a plâns ca un copil, gândindu-se că
Câteodată, ca pentru a-i aprinde dorinţa biata nevastă-sa nu ajunsese măcar la bă­
de avere, se mai iviâ câte-o vână răsleaţă trâneţe, să mai petreacă câteva zile bune,
de aur, ca o licărire de fulger pe un cer cum petrecuseră împreună pe vremea tinereţii.
întunecat, dar aurul eră din ce în ce mai Să mai fi trăit un an ori doi, ori şi mai
puţin, şi tot mai posomorâtă erâ faţa mun­ puţin încă, ajungeâ, de bună seamă, ziua
citorilor şi a stăpânului. fericită, când el aveâ să dea de aur, când
Tudor rămânea totuş încrezător, cu o dungă
toate aveau să se schimbe înspre bine, ca
la îmbinarea sprâncenelor, cu un zâmbet ca la o tainică clipire din genele unei zeităţi
de porunceală. atotstăpânitoare...
— O să dea Dumnezeu aur gros — zicea *
el — nu se poate să nu mai dea! în o săp­ Când treci astăzi prin Valea Cerbului, pe
tămână suntem iarăş oameni în tălpi odată! dinaintea căsii lui Tudor, nu mai e nimeni
Dar aurul cel gros nu mai veniâ şi Tudor să te întâmpine...
şi-a vândut rând pe rând fânaţele, capetele Bătrânul e dus la baie; nevasta i-a murit.
de vite, moşia. Tencuiala începe să se năruiască, coperişul
A rămas cu casa şi cu podoabele lui şi s’a subţiat par’că, şi geamurile privesc pustii
ale muierii şi Lunia, când mai veniau la oraş,
spre pulberea drumului.
îl vedeai cu două inele groase pe mână, Curtea, în care foşneau odată băieşii gă­
iar nevasta erâ cu salbă de taleri, cu cercei lăgioşi, în ţipetul metalic al mojerelor, e goală
lungi şi cu zadie tivită cu fire de argint. şi ea — buruienile îţi ajung până la brâu.
A mai trecut o vreme şi tot mai rar se Şi dacă totuş te-ai opri la poartă şi ai
rătăciau şi pe la oraş. Oamenii şoptiau, că încercă să intri, te-ai opri în prag. Un sim­
ar fi sărăcit de tot, că şi-ar fi pus toată ţământ de adâncă jale ţi-ar strânge inima
averea în băi. Dar nu ştiai ce să crezi, căci ca în nişte cleşte. Ţi-ai aminti de belşugul
Tudor erâ totdeauna vesel, aveâ nădejdi să deodată, de aurul ce s’a strecorat prin mâna
dea de aur gros într’o parte, să vândă la acestor oameni buni şi nesocotiţi, de zilele
„Angliuşi" o altă parte de baie. de chefuri, de nopţile albe, de fata frumoasă
— într’o săptămână — ziceâ el — dacă o fără seamăn cu ochii de pară — fata frumoasă,
da Dumnezeu, sunt mai bogat ca mai nainte! care nu mai ştiu unde e, unde s’a dus?...
Se vede, însă, că norocul numai odată îl *
întâlneşti în vieaţă şi dacă nu-l ştii folosi, Ori poate ea a fost zâna, care fermecâ
nu-1 mai întâlneşti niciodată. Tudor încercă
cu un zâmbet stâncile băilor, revărsând pe
zădarnic să mai prindă clipa, care îi trecuse urma ochilor ei vrăjiţi aur, şi belşug, şi
odată pe dinainte. fericire ?!...
A sărăcit. Al. Ciura.