Page 16 - 1909-18

412 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1909
până la el acasă. L-am tot as­
cultat până ce odată i-am zis:
„Totuşi drumul cel mai greu,
e drumul vieţii. Mulţi cred că
merg pe drumul cel bun, şi când
să închidă ochii văd că îndeşert
au trăit în lume. Ce crezi, părinte
Vartolomei?
— Asta e foarte adevărat, îmi
zise el de data asta foarte mişcat,
şi foarte serios. Din ochii lui
periră apele acelea tulburi, şi
rămaseră luminile albastre bol­
nave, fricoase par’că. E adevă­
rat ce spui D-ta, numai cât eu nu
cred despre mine că umblu pe
drumul cel adevărat. Totuşi şi
eu am o nădejde." Cuvintele din
urmă le spuse atât de moale şi
atât de înduieşetor încât nu mă
mirai când zării a doua oară la­
crimi în ochii bătrânului. Ş’ai
mei erau umezi.
Fig. 6. Compoziţie originală după ouă încondeiate aplicată la ceramică „Şi ce nădejde-i aceea, părinte
de d-şoara M. Panaitescu. Vartolomei?"
Părintele tăcu un răstimp în
Părintele Vartolomei se linişti pe deplin, se care numai lacrimile i se strecurau din ochi.
simţea bine până povestiam aşa, dar eu in­ Apoi zise foarte încet: „D-ta ai fi făcut bine
trai iarăş în vieaţa preoţească. să mă laşi să plec. Ţi-am spus eu că de
„De câte ori te spovedeşti, părinte, pe an? rămân n’are să fie bine. Iată acum îmi vin
— De câte ori? Odată, ca tot creştinul. lacrimile ca la femei.
Dar pe săteni îi spovedeşti D-ta în — Lacrimile-s uşurătoare, părinte, şi aresă fie
postul Paştilor? bine. Ce nădejde spuneai numai D-ta că ai?"
— Cum nu, cum nu, în tot anul. Bătrânul abiâ îmi şopti, ca şi când ar fi
— Şi-ţi pare bine când vezi că oamenii vorbit numai din gât.
se îndreaptă, şi apucă pe căile cele bune?“ „Indurarea Domnului! şi începu să plângă
Nu-mi răspunse, mi se păru că nici nu în­ cu hohot, spre marea mirare a celor din
ţelege întrebarea. Stătea pe gânduri, privea cârciumă.
undeva departe. Deodată văd că ridică sticla — Iată, nepoate, adause în urmă, noi să
şi bea tot ce mai are. Se sculă să plece. nu ne fălim şi să nu ispitim pe Domnul.
„Mă grăbesc, îmi zise, dacă mai stau n’are Că de-ar fi vieaţa noastră curată ca argintul
să fie bine. Am să înoptez pe drum şi ca- apelor, şi de n’ar fi mila Domnului, nimic
lea-i rea şi pietroasă. n’am folosi. Şi iarăşi de-ar fi vieaţa noastră
Nu se poate, părinte dragă, nu se poate plină de tină şi de glod, mila D-lui ne poate
aşa în grabă. Iată abia suntem de câteve mântui. Să vorbim noi de mila D-lui şi nu de
minute laolaltă, cine ştie când ne mai în­ dreptatea lui. Că ştii D-ta, când au adus jidovii
tâlnim.“ Şi cu asta chem pe cârcimar şi mai pe femeia păcătoasă la Hristos s’o judece,
poruncesc eu un triveţ de prune. că ş’a înşelat bărbatul, ce-a făcut el. A izbit
Părintele Vartolomei se aşeză iar pe scaun cu pietrii în ea, după legea lui Moisi ? Nu,
şi începu să-mi descrie greutatea drumului ci le-a spus: Cine-i între voi nevinovat