Page 7 - 1909-18
P. 7
Nrul 18, 1909. LUCEAFĂRUL 403
arunc ochii după nevastă. Nevastă ca ’n palmă, Cum m’am aşezat în şanţ am şi adormit;
ia-o de unde nu-i, vorba ceea. Mă uit eu pe de, conaşule, omului obosit repede i se în
şosea în jos, mă uit în sus aplecându-mă moaie ciolanele. Numai cele şanţuri ştiu, de
bine din mijloc, ca să văd mai bine, dar pace, câte ori mi-am aşteptat eu nevasta aşa, în-
nevasta s’a dus. torcându-mă dela crâşmă, că oricât de slabă
Ce să mă fac, ce-o să zică lumea, când şi rea de gură a făcut-o Dumnezeu, dar cu
m’a vedea iară burlac, fără nevastă? — O ea trăiesc, cu ea trebue să-mi târăsc zilele.
fi apucat înainte, gândesc eu, şi mă iau încet Şi am dormit acolo ca totdeauna până a
pe şosea în sus şi cum mergeam aşa agale, doua zi, când tot nevasta a venit de m’a trezit.
cum îi stă românului mai bine, mă uit într’un Şi ce să mai întind vorba, conaşule, mi-e
şanţ, mă uit în celalalt doar m’o fi aşteptând. şi greu să vă spun. Cum m’a trezit, cum
Dar de geaba, nevastă nu-i. Şi merg eu m’a luat iar la tăvăleală, iar prin şperlă,
aşa ca românul necăjit, căruia i-a fugit ne iar golan şi beţivan, a ajuns până acolo de
vasta, merg din şanţ în şanţ până pe la mij nu mai am la dânsa crezare nici când ridic
locul dealului şi, cum eram obosit şi ainărît, ochii spre creanga de măr.
mă aşez într’un şanţ, ca să o aştept, că de, Apoi de, Vasile, să-ţi dau dracului ne
muierea îndărătnică, ca toate muierile, o fi vasta; dacă nu te poate ea da la brazdă,
rămas poate în urmă, numai să nu meargă nici Dumnezeu nu te mai dă.
alături de mine. I. Paul.
Şoapte.
Ce dulce-i privirea din ochi-ţi albaştri, Ce tremur pluteşte, prin larg de cuprinsuri,
Ce gingaş e glasul tău blând, în clipele mutelor sări
Şi iată zâmbire se picură ’n şoapta-ţi Şi câtă linişte coboară pe fire
Şi ’n sânu-ţi de farmec plăpând! Din cuibul înaltelor zări.
Ce mulcomă-mi pare şoptirea sfioasă
în freamătul tainic de crini,
Când tu visătoare prelung mă cutremuri,
Cu vraja din ochi-ţi senini.
T. Murăşanu.
Gândul.
(Hafis)
O, nu cătaţi lăcaşul gândului! Dar, vai, nebune chinuri îl sfâşie;
Nemărginirea ’ntreagă e a lui. Cu sine însuşi veşnic ne’mpăcat e,
Nu-i temniţă, să-l poată ţine ’nchis, înnăbuşit el geme şi se zbate,
De ’ntunecatul ei abis Căci tot mai mult, vai, înţelege,
Nu-i lanţ, să-l poată ferecă, Că strâmtă, strâmtă şi pustie
Căci sfarmă lanţul, sfarmă temniţa E pentru el nemărginirea.
Şi iar s’avântă ’n largul strălucirii Şi-aleargă-aleargă ’n căile-i pribege,
Şi iar străbate furtunatic Şi n’are pace, n’are stare nicăirea.
Genunile nemărginirii,
Şi nu-i pe lume vijelie, Ca ’n cuibul tău vrăjit, iubire,
Să ’ntreacă zborul lui sălbatic. O, nu-i pe lumea asta nicăire
Atâta pace, — atâta strălucire.
Vasile Stoica.