Page 7 - 1909-18
P. 7

Nrul 18, 1909.             LUCEAFĂRUL                        403

         arunc  ochii  după  nevastă.  Nevastă  ca  ’n  palmă,   Cum  m’am  aşezat  în  şanţ  am  şi  adormit;
         ia-o  de  unde  nu-i,  vorba  ceea.  Mă  uit  eu  pe   de,  conaşule,  omului  obosit  repede  i  se  în­
         şosea  în  jos,  mă  uit  în  sus  aplecându-mă   moaie  ciolanele.  Numai  cele  şanţuri  ştiu,  de
         bine  din  mijloc,  ca  să  văd  mai  bine,  dar  pace,   câte  ori  mi-am  aşteptat  eu  nevasta  aşa,  în-
         nevasta s’a dus.                  torcându-mă  dela  crâşmă,  că  oricât  de  slabă
           Ce  să  mă  fac,  ce-o  să  zică  lumea,  când   şi  rea  de  gură  a  făcut-o  Dumnezeu,  dar  cu
         m’a  vedea  iară  burlac,  fără  nevastă?  —  O   ea  trăiesc,  cu  ea  trebue  să-mi  târăsc  zilele.
         fi  apucat  înainte,  gândesc  eu,  şi  mă  iau  încet   Şi  am  dormit  acolo  ca  totdeauna  până  a
         pe  şosea  în  sus  şi  cum  mergeam  aşa  agale,   doua zi, când tot nevasta a venit de m’a trezit.
         cum  îi  stă  românului  mai  bine,  mă  uit  într’un   Şi  ce  să  mai  întind  vorba,  conaşule,  mi-e
         şanţ,  mă  uit  în  celalalt  doar  m’o  fi  aşteptând.   şi  greu  să  vă  spun.  Cum  m’a  trezit,  cum
         Dar  de  geaba,  nevastă  nu-i.  Şi  merg  eu   m’a  luat  iar  la  tăvăleală,  iar  prin  şperlă,
         aşa  ca  românul  necăjit,  căruia  i-a  fugit  ne­  iar  golan  şi  beţivan,  a  ajuns  până  acolo  de
         vasta,  merg  din  şanţ  în  şanţ  până  pe  la  mij­  nu  mai  am  la  dânsa  crezare  nici  când  ridic
         locul  dealului  şi,  cum  eram  obosit  şi  ainărît,   ochii spre creanga de măr.
         mă  aşez  într’un  şanţ,  ca  să  o  aştept,  că  de,   Apoi  de,  Vasile,  să-ţi  dau  dracului  ne­
         muierea  îndărătnică,  ca  toate  muierile,  o  fi   vasta;  dacă  nu  te  poate  ea  da  la  brazdă,
         rămas  poate  în  urmă,  numai  să  nu  meargă   nici Dumnezeu nu te mai dă.
         alături de mine.                                            I. Paul.

                                       Şoapte.
         Ce  dulce-i  privirea  din  ochi-ţi  albaştri,   Ce tremur pluteşte, prin larg de cuprinsuri,
         Ce gingaş e glasul tău blând,       în clipele mutelor sări
         Şi  iată  zâmbire  se  picură  ’n  şoapta-ţi   Şi câtă linişte coboară pe fire
         Şi ’n sânu-ţi de farmec plăpând!    Din cuibul înaltelor zări.
                              Ce mulcomă-mi pare şoptirea sfioasă
                              în freamătul tainic de crini,
                              Când tu visătoare prelung mă cutremuri,
                              Cu vraja din ochi-ţi senini.
                                                   T. Murăşanu.

                                      Gândul.
                                        (Hafis)
             O, nu cătaţi lăcaşul gândului!   Dar, vai, nebune chinuri îl sfâşie;
             Nemărginirea ’ntreagă e a lui.  Cu sine însuşi veşnic ne’mpăcat e,
             Nu-i temniţă, să-l poată ţine ’nchis,   înnăbuşit el geme şi se zbate,
             De ’ntunecatul ei abis          Căci tot mai mult, vai, înţelege,
             Nu-i lanţ, să-l poată ferecă,   Că strâmtă, strâmtă şi pustie
             Căci sfarmă lanţul, sfarmă temniţa  E pentru el nemărginirea.
             Şi iar s’avântă ’n largul strălucirii   Şi-aleargă-aleargă ’n căile-i pribege,
             Şi iar străbate furtunatic      Şi n’are pace, n’are stare nicăirea.
             Genunile nemărginirii,
             Şi nu-i pe lume vijelie,        Ca ’n cuibul tău vrăjit, iubire,
             Să ’ntreacă zborul lui sălbatic.  O, nu-i pe lumea asta nicăire
                                             Atâta pace, — atâta strălucire.
                                                                  Vasile Stoica.
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12