Page 14 - 1909-19

-194 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1909.

Scena 10. Lucian. Da...
(S’audc un ţipăt de spaimă în camera din stânga, (O pauză, Petru rămâne încremenit, tot sângele i se
fund. Tresar toţi, rămân o clipă împetriţi şi apoi Ana urcă în faţă, se apucă cu mânile de cap, vine apoi
şi Magdalena aleargă în cdaie. Lucian în uşe. Petru la masă şi cade pe un scaun.)
în mijlocul camerei.)
Lucian (după o pauză). A plecat apoi . . .
Petru. Ce e asta? Iartă-mă, dar dacă nu-ţi voi spune ţie, cui
Ana (înlăuntru). Ce e, dragul mamei, ce e? să-i spui (pauză). Aşi fi vrut să intervin ...
Magdalena. Titule, ce e? dar vezi tu ... într’o situaţie ca asta ce să
Ana. Ce ai visat? mai faci?
(Se aude întrerupt.) Trifu... lopata... nu-i Petru (vrea să vorbească, dar se îneacă şi îngână
nimic... Taci, mamă__________ taci cu mama... printre lacrimi). Ce să fac? Ce să fac?...
(scena încet, încet se potoleşte.) Lucian (ridică din umeri).
Magdalena (apare în uşă). Petru. Nu mai pot... omul ăsta mă omoară,
Lucian. A visat. Luciene ... simt cum zi cu zi mă omoară ...
Magdalena. Da... zice c’a visat că Trifu cum a omorît pe mama... Nici o clipă de
voia să-i dea cu lopata în cap. linişte. în fiecare zi face câte ceva; ceas cu
Lucian. Ce mai sunt şi visurile astea? ceas trăesc cu frica în mine de ce are să
Ana (apărând.) Ia, a visat... Du-te, Magdaleno, facă şi cu ruşinea de ce a făcut. Şi m’apasă,
şi te culcă cu el. încă odată noapte bună. simt că m’apasă tot mai mult ticăloşia lui.
(Ana intră în planul întâi, Magdalena în al doilea.)
Ce să fac? Eu nu mai pot... îmi vine să
Scena 11. plec în lume.
Lucian. O nu, Petre, nu ! Nu te gândi la asta.
(Petru, Lucian, scena urmează pe şoptite, in colţul
drept al scenei). Petru. Aici mă înăbuş... nu pot să lucrez
Petru. Ce e? nimic, nimic.
Lucian (arătând spre uşile pe unde au eşit Ana Lucian. La plecare să nu te gândeşti.
şi Magdalena). Pst. Petru. Tu ştii cu ce visuri am venit eu acasă!
Petru. Ce e? Ţi-aduci aminte de serile noastre dela Viena?
Lucian (cu ezitare şi cu părere de rău, în toată Ţi-aduci aminte? Ce planuri curate! Şi cu
povestirea asta). Tatăl tău! câtă seninătate venisem să mi le îndeplinesc.
Petru. Ce a făcut? Şi aici, omul ăsta mi s’a aşezat în drum şi
Lucian. Linişteşte-te! nu mă lasă să trec, mă ţine în loc, simt cum
Petru. Iar a făcut ceva. mă pironeşte din zi în zi mai mult. Nu mai
Lucian. Da! pot (se ridică)... plec ...
Petru. Ce? Lucian. Nu, Petre, nu e bine...
Lucian. La cărţi. Petru. Trebue să plec... şi cât de curând ...
Petru. A înşelat? mâne.
Lucian. Da (o pauză). Lucian. Petre, dar gândeşte-te ...
Petru. Cum, cum s’a întâmplat? Petru. Ce? Ce să mă gândesc? (nervos) ştii
Lucian. Nu prea ştiu bine. Steteam de tu ce va să zică s’ajungi să-ţi fie ruşine de
vorbă cu primarul. Eră lume multă în cafenea. tatăl tău? Ştii tu ce chin e ăsta? Ei bine,
Deodată se auzi un sgomot mare în fund: mi-e ruşnie de tata, de faptele lui, iată!
Hoţule... ţi-am spus să nu mai vii aici. Lucian. Linişteşte-te, Petre... să ne mai
Ticăloşiile... gândim ...
Petru. E? Petru. Asemenea oameni să nu aibă copii,
Lucian. Şi am auzit apoi câteva palme şi-l nu sunt vrednici să li se zică „tată“, nu, nu...
văzui pe pădurarul că-1 aruncă afară. asemenea oameni, dacă legile lumii îi îngădue
Petru. Pe tata? să trăiască, să nu se însoare, să trăiască
Lucian. Da. Eră cu părul sbârlit şi plin de singuri, să se chinuiască ei pe ei, să-şi siniţă
sânge. singuri mârşăvia faptelor că le apasă sufletul,
Petru. Tata... nu s’o arunce pe seama altora.