Page 17 - 1909-19

Nrul 19, 1909. LUCEAFĂRUL 437

Petru. Mă umplu de noroiu. Marcu. Când voi avea bani. Dac’aşi avea
Marcu. Şi ce vrei ? acum, acum m’aşi duce....
Petru. Să nu le mai faci! (Se scoală, se plimbă Petru (amintindu-şî). Mâne să te duci la
prin odaie enervat, se opreşte o clipă în loc şi apoi Lucian, de dimineaţă. Auzi? A fost aici. Adi­
revine hotărît.) Nu vezi unde ai ajuns? Uite-’n neauri a plecat. Zicea să te duci mâne di­
ce hal eşti! Plin de noroiu. Uite sânge colea, mineaţă la el să-ţi dea...
uite... (pe cămaşă). Marcu (înviorat). Să-mi dea parale?
Marcu (se smuceşte)............. Petru. Da.
Petru. Ai furat tot din casă. A mai rămas Marcu. Aşa a zis?
iconiţa asta. Ai venit s’o furi!! Noroc că te-ain Petru. Aşa.
prins (impetuos). Unde ai vrut s’o duci? Răs­ Marcu. Ei, vezi? Iacă.... am să plătesc şi
punde! ce ai să ntai zici?
Marcu. Nu ştiu. Petru. Numai să plăteşti.
Petru. Ai vrut s'o vinzi, aşa-i, spune? Marcu. Plătesc. (După un moment de gândire,
Marcu. Nu ştiu. cu intenţie.) De mult a plecat Lucian?
Petru. (Se plimbă iară, se opreşte ca stăpânit de Petru. De câteva minute.
un gând nelimpede încă, apoi revine.) Ascultă, vrei Marcu. Şi-a zis el că...
să te îndrepţi? Petru. Da, des de dimineaţă...
Marcu. (După un moment de gândire, cu mai
Marcu. Ce să fac? multă intenţie.) Cât e ceasul?
Petru. Să te îndrepţi!
Marcu. Vezi-ţi de treabă. Petru. Aproape 12.... (îndreptându-se spre ca­
Petru. Am să te silesc. mera lui). Nu te duci să te culci?
Marcu. Tu? Marcu (zâmbind şiret). Nu.
Petru. Să stingi lampa... (vrea să intre în
Petru. Eu (pauză). Răspunde!
cameră).
Marcu. Ce ai tu cu mine? De când ai Marcu (oprindu-l). Şi... zici că n’a plecat de
venit acasă nu mă laşi în pace. Ce crezi, mult Lucian ?
învăţatule, că o să ascult eu de D-ta? Petru (din prag). Nu. Adineauri (ese).
Petru. Nu vrei s’asculţi? Marcu. Mâne dimineaţă?! Nu! Mai bine
Marcu. Nu! acum. (Rămâne pe scaun, uitându-se lung spre uşa
Petru. Ca un nour negru te-ai aşezat dea­ camerii lui Petru. Se ridică apoi cu grije, par’că s’ar
supra casei noastre de nu mai poate să pă- feri să nu fie simţit şi se opreşte în mijlocul scenei.
trunză soarele............ şi noi vrem lumină, în­ Ascultă un moment. Priveşte când la uşa lui Petru,
când la uşa din fund. In sfârşit se decide şi porneşte
ţelegi? Vrem....
în vârful picioarelor spre fund. Când ajunge la uşe,
Marcu. (Râde). un tunet puternic, se opreşte ca şi când n’ar vrea să
Petru. Ascultă, D-ta eşti un nevrednic de mai iasă. Stă un moment în cumpănă, apoi, privindu-şi
vieaţă. Nu faci decât rău. Ai călcat în pi­ hainele ude, face o mişcare prin care ar vrea să
zică: şi aşa sunt plouat. îşi ridică gulerul dela haină,
cioare tot ce trebuia să-ţi fie sfânt. Ţi-ai îşi îndeasă pălăria pe cap, mai aruncă o privire,
sdrobit familia şi ca dascăl, în loc să fii ascultând spre camera lui Petru şi iese afară. Din
mândru de chemarea asta pe care n’o me­ prag se uită înspre grădina lui Lucian ridicându-se în
ritai, D-ta ţi-ai bătut joc de ea, ţi-ai bătut picioare.) Lucian nu s’a culcat încă. (Apoi dispare
joc, de neam, D-ta, înţelegi? Şi apoi adi­ lăsând uşa intredeschisă).
neauri te prind furând, şi mai ai obrăznicia Petru (apare în prag în vestă, desfăcându-şi cra­
să-mi râzi în faţă. De sigur, nici nu-ţi mai vata.) Ascultă, să nu uiţi.... (vede scena goală)
dai seamă, nici nu mai poţi să simţi, eşti ştiam că are să uite lampa... (Porneşte spre
ruinat cu desăvârşire. (Se plimbă agitat). lampă şi când dă s’o stingă vede uşa întredeschisă).
Marcu. Ia fugi în colo. Ce te sdrobeşti A plecat iar (se duce la uşa camerii lui Marcu,
planul I. dreapta şi ascultă. O deschide). A plecat,
aşa pentru nimica toată. Am să plătesc eu (îi fulgeră prin minte că s’a dus la Lucian. Se luptă
ce am de plătit, n’ani să te pui pe tine. cu sine. In sfârşit se repede la fereastră, se uită.
Petru. Da, dar când? Porneşte alergând spre eşire).