Page 18 - 1909-19
P. 18
4:î8 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1909.
Magdalena (apare în pragul camerii ei într’un Vino’ncoa! E o veste bună. Vino! Şezi colea,
capot alb, somnoroasă şi veselă. Şopteşte)- Petre, (Petru se aşează lângă ea, vădind o nelinişte gro
eşti singur? zavă de ce are să se întâmple.) Vream să vin să-ti
Petru (mirat). Da. spui mai de mult, dar nu ştiu cum m’a furat
Magdalena (se aşează pe canapea în stânga şi-l somnul. (Punându-i inânile pe umeri). Uite.......................
chiamă cu gesturi de copil). Vino ’ncoa! ne-am mâne.... dar să nu le spui că ţi-am spus
învoit cu toţii să nu-ţi spunem nimic, dar eu_____mâne.... (se aude împuşcătura). (Amândoi
nu pot; ar fi o nedreptate să nu ştii şi tu... rămân încremeniţi. Tunete puternice.)
(Cortina cade.)
Cântec.
De-aţi înţelege rostul vieţii mele Nu ’n faţa mea, în faţa celor care
Şi jertfele ce le-am adus — cântând A ’ntreţinut în sufletul meu vie
în loc să-nii staţi în drum cu vorbe rele, Cu sfânta şi frumoasa lor cântare
V’aţi închină genunchii, tremurând. Prin nopţi pustii curata poezie.
Maria Cunţan.
Scrisoare.
Mi-aduc aminte, pare c’a fost vis Cum stăm atunci alăturea, la sfat,
Cum te-ai ascuns şi alţii mi-au deschis, Văd lucrul meu de viscol destrămat,
Când într’o zi de iarnă pe ’nserat îmi duce vântul firele aurii
La uşa ta pe prag am tremurat. Din care-mi împletisem bucurii
Totuşi mai viu şi azi din când in când Dar îmi rămâne răsucitul tort
De-ţi mai cerşesc un sfat sau un cuvânt, Din care-mi ţes cămaşă ca s’o port,
Şi tu cobori la mine ’n poezii... Pe care mi-1 albeşte lacrăma
Străin, dar mă înveseleşti când vii. Şi care nu se va mai destrăma.
E-o bucurie tristă ce mă doare Maria Cunţan.
De-mi tremură condeiul pe scrisoare
„Spre soarele apune“.
Rămâi... Rămâi...
De-acum încolo, pe drumuri osebite, Nimic să-ţi pese de cel pierdut în lume,
Ne vom purtă fiinţa răzleţi, în larg de lume; De celce-acum te lasă străină ’ntre străine,
Aducerea aminte a clipelor iubite Şi nici să-ţi dai cu gândul,
Ne-o uşurâ povara spre soarele apune. Să nici îmi ştii de nume;
Povestea vieţii stinse mereu o să ne poarte Te las, trecutul vremii durerea ţi-o aline
în suflete durere şi lacrămi în privire, Şi ochii tăi, copilă, opreştei de-a mai plânge
Pe calea hotărîtă în drumul înspre moarte. Pe urma unui suflet pierdut pentru vecie:
— Răzleţi copii ai urei născute din iubire. — O stea scăpată ’n haos, o stea care se stânge —
Rămâi...
îngroapă-ţi visul ce-amaruri îţi ivie.
C. Ardeleanu.