Page 4 - 1909-19
P. 4
424 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1909.
putut ajunge decât un hoţ de cai. Cu capela „Cum să ne scază apa?
veşnic pe-o sprânceană, înalt şi vioiu, briga — Păi nu „dăm" dincolo?
dierul acesta nu cunoscuse cal care să-l — Dincolo?
trântească... — Da.
în anul următor, cum a dat în vară, mer — La ce?
geam în fiece Sâmbătă după amiazi la Dunăre — Ia aşa! S’o biruim.
spre a scălda caii, puţin mai la deal de oraş, — Păi nu ţi-e teamă?
la locul numit „capătul viilor". Eu descăle- — Mie? — făcu el şi surâse ciudat. Mie
cam şi, în timp ce mi se scălda şi calul, mă să-mi fie teamă?! Da n’am crescut pe ea?“
uitam pe Dunăre. îmi plăcea cum îi licăreau Observasem că Frunză ocolea cuvântul
apele în bătaia soarelui, şi cum curgeau la Dunăre.
vale, line, fără nici un sgomot, ca o făşie „Mergi cu mine, Frunză?
de cer. Urmăream cu privire pescăruşii albi — Şi ’n apă ca şi ’n foc, s’trăiţi, D-le sub
ce se roteau pe deasupra lor, cu mişcări locotenent.
elegante, răzându-le faţa din când în când — Hai!"
cu vârful aripelor. Şi într’o Sâmbătă, pe când Cârnirăm caii pe loc şi intrarăm în apă.
stăm aşa cu privirea pe Dunăre, brigadierul Băgai de seamă că brigadierul îşi făcu cruce
Frunză îmi aduse calul, scăldat, şters, uscat şi făcui şi eu ca el. Apoi dădurăm pinteni
şi-mi zise; cailor. Apa începu a se urca până la glesne,
„Aşa-i că e frumoasă, D-le sublocotenent? până la genunchi, până la armuri. Şi, deodată,
' — Cine mă? simţii cum calul pierde pământul şi începe
— Dunărea!" răspunse el. a înnotâ.
Eu tocmai mă gândeam la acel tur de forţă „Scoateţi picioarele din scări şi ridică-ţi
al Cazacilor cari la 1877 au trecut Dunărea genunchii sus!" — îmi zise Frunză.
pe cai şi întrebarea brigadierului mă făcu Făcui cum mă învăţă el şi mă lăsai în voia
să tresar. în acelaş timp simţii prin toate calului. Ţineam frâul cu stânga şi cu dreapta
mădularele o căldură la fel cu aceea pe care atingeam din când în când apa.
o simţi când bei un păhar de vin vechiu. Caii strănutau des şi prelung, ţinând ca
„Dar s’o vedeţi noaptea!" adaugă briga petele sus. Apa luneca pe lângă noi, în răs
dierul. frângeri de lumină, pe care nu le voi uită
Atunci, dragii mei, s’a aprins în mine o toată vieaţa mea. Ea ne învăluia, ne legăna,
dorinţă ciudată, foarte ciudată, aproape ne şoptea, cântă. La mijlocul Dunărei mi se păru
bunească: să trec într’o noapte Dunărea că că urc o culme de deal. Şi deodată aud pe
lare. Mi-erâ teamă că nu-mi va ţinea calul şi Frunză:
am început să-l antrenez, ţinându-1 să în- „Tii! Da ce repezeală-i aici!"
noate în susul apei din ce în ce mai mult. Şuvoaiele de apă curgeau acum fâşăind,
Brigadierului nu i-am spus nimic, dar el gâlgâind, vâjâind, calde, repezi, însufleţite
părea a bănui ceva, căci şi el îşi antrena par’că, iar caii se opinteau din greu şi gâfâiau.
calul, ba mai da şi înnot pe lângă el din Nu vă puteţi închipui ce simţeam eu în
când în când. momentele acelea. Mi se părea că în urma
Şi, într’o noapte, am pus de mi s’a înşăuat mea veniâ o oştire întreagă pe care o duceam
calul şi luând şi pe Frunză cu mine am la biruinţă. Chipurile camarazilor mei îmi
pornit la „capătul viilor". trecură prin minte, şterse, îndepărtate, umile.
Eră o lumină de lună mai-mai ca ziua şi, Caii sforăiau mereu. Un câine de pe un
fiind târziu, eră o linişte desăvârşită. Cum şlep începu a lătra la noi şi un grec des-
am ajuns la locul unde scăldam caii de obi- cărcă un foc de revolver în vânt. Dar caii
ceiu, brigadierul îmi zise: zăriseră malul şi zoriau acum spre el. După
„Să urcăm mai la deal că ne scade apa." câteva minute, dând de pământ, s’au oprit
Ghicise hoţul ce aveam eu de gând. Pre- să răsufle, apoi au eşit pe uscat. Descălecarăm
făcându-mă mirat de spusele lui îl întreb: şi le luarăm şelile. Ei se scuturară deodată